În căutarea unei vieți mai bune: Max

Sunt unii oameni care nu se mulțumesc cu ceea ce găsesc în jurul lor și aleg să se zbată pentru o viață mai bună. Unii încearcă să și-o clădească aici, lent, cărămidă cu cărămidă, luptând uneori cu morile de vânt sau resemnându-se în neputință, alții aleg calea mai sigură și pleacă în căutarea unor condiții prietenoase pe alte meleaguri.

Despre ideea acestui proiect, În căutarea unei vieți mai bune, am scris aici.


În interviul de astăzi, facem cunoștință cu Max. Max e unul dintre acei oameni rari care au plecat din țară, dar apoi s-au întors. Și Max nu a plecat oriunde, ci tocmai în America, în Sillicon Valley, un loc la care visează mulți dintrei cei care lucrează în industria IT. Cum a ajuns acolo, de ce a ales totuși să revină în țară și cum l-a îmbogățit experiența de a trăi visul american … aflăm în cele ce urmează.


Când ai plecat din țară prima dată și de ce?

Max: Am plecat pe la 25 de ani. Lucram deja în IT, în București, făceam și un master, și în perioada aceea mi s-a propus să mă relochez în Elveția și să devin angajat Google. Dar pentru că eram într-o relație și nici nu aveam gânduri serioase să plec din țară, i-am întrebat dacă nu cumva pot lucra stagiar la ei, pentru o perioadă scurtă. Și mi-au spus că da, fiind la master pot deveni stagiar. Așa am ajuns stagiar pentru 3 luni în Zurich, apoi m-am întors la jobul pe care-l aveam în România. Când m-am întors, mi-am dat seama că îmi plăcuse experiența din afară suficient de mult încât am luat serios în considerare să trec pe poziția de angajat complet.

Ce îți plăcuse „suficient de mult”? Experiența în sine, la Google, sau Elveția ca țară?

Max: Și și. Și colegii în special, erau vreo 600 de oameni din 50 și ceva de țări, foarte variată cultura și orașul bine pus la punct. Aveai câte ceva din fiecare activitate pe care ți-ai fi putut-o dori. Chiar dacă la un momentdat se pare că devenea plictisitor, la început chiar era foarte fain. Și-am vrut să devin angajat complet, dar pentru că venise criza, ei nu mai angajau atât de mulți stagiari europeni, pentru că pe cei buni din Statele Unite îi angajau pe locurile din Europa. Eu nefiind neapărat printre cei mai buni, a rămas să aștept până după ce se termină criza. Pe urmă m-au pierdut în procesul de recrutare, dar pentru că deja mă pregătisem mental pentru ideea că sunt acum dispus să plec, atunci când am fost contactat de o companie din Statele Unite, ei n-au mai avut nevoie să mă convingă să plec din România, a fost suficient să mă convingă să mă duc la ei. Eram deja deschis să plec la un momentdat.

road-2107479_1280
(Route 66, prin California)

În ce sens erai deja pregătit mental să pleci din țară?

Max: În sensul că înainte nu mă gândeam să plec. Ziceam că asta e țara mea, nu vreau să plec, aici e viața mea, prietena, familia… Dar după ce am stat mai mult de un an să mă gândesc la posibilitatea de a pleca în Elveția, la un momentdat m-am obișnuit cu ideea că pot pleca. Deci nu-mi mai era interzis să plec 🙂 În plus, am vrut să am un mediu în care să învăț mai mult, să am colegi faini, iar unde lucram în România eram printre cei mai buni și nu mai aveam de unde să învăț decât pe cont propriu, pe când în străinătate aveam așa de mulți colegi buni încât învățam prin simplul fapt că lucram alături de ei. Nu trebuia să depun un efort să învăț.

Și ai plecat cu gândul de a rămâne acolo pentru totdeauna, sau doar ca să vezi cum e?

Max: Să mă duc să văd cum este. Decizia a fost totuși grea, mi-a luat cam o săptămână. Mama m-a susținut, deși nu a spus direct, a lăsat să se înțeleagă, discret, că ea își dorea ca eu și sora mea să plecam din țară, pentru a avea un viitor mai bun. Mi-a plăcut foarte mult ce mi-a zis la un momentdat: că drumul are și dus și-ntors, și dacă vreau să mă-ntorc, mă pot întoarce oricând. M-am mai sfătuit și cu altă doamnă, care era și ea la rândul ei mamă, în ideea de a afla ceva ce poate nu mi-ar fi spus mama. Și am aflat că pentru o mamă e mai important să știe că-i e bine copilului, decât să-l știe aproape. Și atunci, cu toate sfaturile astea dar și cu multe altele, m-am hotărât să încerc. Legat de planul inițial, de a rămâne sau nu în America… Am întrebat diverse persoane care deja locuiau în US de ce nu s-au întors în țara lor natală, și mi-au spus mai mulți că dacă rămâi mai mult de 5-6 ani, nu te mai întorci. Și-atunci m-am hotărât să decid înainte de împlinirea a 5 ani dacă vreau să rămân acolo definitiv, ca să fie o alegere conștientă, nu o decizie din inerție. Așa că întotdeauna mi-am lăsat o portiță de întoarcere. De exemplu, mi-am zis că dacă aș avea credit, mașină, social security number, atunci aș deveni american 100%. Și poate aș fi simțit că nu mai e o cale de întoarcere dacă fac toate astea, așa că n-am condus, nu mi-am luat mașină, parțial ca să nu mă mecanizez complet.

Cred că tot tu mi-ai spus la un momentdat că în America, dacă n-ai mașină, e ca și cum nu ești de-al lor… Cum ai reușit să te descurci fără mașină?

Max: Da, e ciudat să n-ai mașină. Sunt distanțe foarte mari, și în multe locuri nici nu poți ajunge prea ușor fără mașină, dar e de exemplu ilegal ca un angajator să te întrebe dacă ai permis sau nu, nu pot să discrimineze pe baza asta. Totuși discriminarea există prin simplul fapt că nu poți să-ți duci viața ca ceilalți dacă nu ai mașină. Eu locuiam aproape de magazine și de tren, ceea ce mă ajuta să ajung în San Francisco, iar în vacanțe mergeam cu prieteni care conduceau. Era o restricție, pentru că trebuia să îmi găsesc chirie pe aceste criterii, dar în principiu se putea.

california-1596181_1280
(Plajă din California)

Cum a fost începutul tău în America, raportat la ce te așteptai să găsești acolo?

Max: A fost foarte mult ceea ce mă așteptam, pentru ca eram deja aclimatizat cultural datorită televiziunii, filmelor, comics-urilor și faptului că aveam rude plecate în străinătate. Mai fusesem acolo de câteva ori ca turist. Însă au fost și lucruri noi pe care le-am descoperit. De exemplu, partea de relații romantice, de întâlniri cu persoane pentru a căuta o relație cu cineva, era foarte diferită de Europa. Pentru că acolo sunt oameni din foarte multe culturi diferite și au așteptări diferite, iar pe astea nu poți să le ghicești, căci nu cunoști toate culturile pământului. Trebuie să le afli. Și uneori sunt foarte surprinzătoare, cei care sunt foarte americanizați devin foarte direcți, spun lucruri pe față, iar asta distruge un pic din mister și romantism.

Cum a fost experiența ta profesională acolo? Cum ți s-a părut mediul de lucru?

Max: A fost de departe cel mai stresant job pe care l-am avut în viața mea, dar cu satisfacții pe măsură. Cumva nici n-am simțit stresul până nu mi-am luat primul concediu mai serios, și-atunci mi-am dat seama cât de stresat eram. Era mult de muncă, mediu extrem de competitiv, dar nu în sensul în care te trag în jos colegii, ci în sensul în care te întreci tu în mod natural cu toți, ca să fii printre cei mai buni. Foarte multă responsabilitate și responsabilizare, foarte intenționată din partea angajatorului, ca să te ridici la înălțimea așteptărilor. Sistemul angajatorului la care am lucrat eu te obliga cumva să treci la un nivel superior de încadrare, după 30 și ceva de luni. Dacă nu promovai în mod natural, erai înscris într-un Performance Improvement Program, pe care, dacă nu-l treceai, erai dat afară imediat, ceea ce a contribuit destul de mult la stresul meu. Eu am intrat în acest Performance Improvement Program, și după ce l-am trecut am aflat că a doua oară când sunt probleme de performanță te dau direct afară.

Ai văzut vreun caz din acesta, ca în filme, în care ești anunțat azi că ești concediat și în aceeași zi trebuie să îti faci bagajele și să pleci?

Max: Nu, dar am auzit de colegi de la alte companii care au pățit chestia asta. Au venit dimineața, n-au avut voie nici măcar să se ducă să își deschidă laptopul, pe care aveau și poze personale, li s-a revocat badge-ul în acea dimineață, instantaneu. Dar eu, personal, n-am văzut pe cineva care să pățească asta.

oracle-1194372_1280
(Zonă de birouri în Sillicon Valley)

Din punct de vedere financiar, ți se pare că merită să pleci în America, ca angajat în IT? Realitatea este că și în țară IT-ul o duce bine.

Max: Merită, dacă reușești să lucrezi la o companie care îți dă și acțiuni, si acea companie intră pe piața de capital iar acțiunile devin lichide. Dacă le și crește valoarea, în principiu ai putea câștiga destul de mult. Dar contează dacă îți dau acțiuni sau opțiuni, fiind foarte diferite între ele. Când a fost acel „.com bubble”, unii oameni au rămas falimentari pentru că aveau opțiuni și și le-au exercitat greșit față de situația taxelor și au rămas pe minus cu banii. Deci poți să devii și falimentar dacă nu știi ce faci. Dar dacă sunt acțiuni, nu pot niciodată valora sub 0, și practic sunt niște bani în plus, a căror valoare e dată parțial și de cât de mult muncești, pentru că fiecare angajat la o astfel de companie muncește și în interesul propriu.

Ai interacționat cu sistemul de sănătate din America, atât cât să îl poți compara cu cel de aici?

Max: Din fericire sunt destul de bine cu sănătatea, dar am interacționat suficient și am auzit destul de multe cât să îmi fac o părere. E un sistem foarte complex față de cel cu care suntem obișnuiți aici, un sistem pe care trebuie să îl înțelegi ca să știi cum să beneficiezi de el. Un exemplu concret: pentru toți cei care vin prima oară în State, o capcană posibilă apare atunci când ai o urgență. Poți să chemi două tipuri de salvare. Singura diferență între ele e că una te costă vreo 10.000$, cealaltă câteva sute – 1000$. Bine, exagerez un pic, dar ideea e că una e mult mai scumpă decât cealaltă, e doar o diferență de nume, pentru că tot acolo ajungi în final. Totul este foarte scump la ei în ideea că asigurările de sănătate bune acoperă suficient din costuri, încât cei care beneficiază de servicii nu percep atât de mult costul. Însă cei care nu au asigurări de sănătate bune sau care au situații mai complicate simt mult prea mult durerea asta. Obama Care se pare că a fost destul de revoluționar, a fost un pas spre Universal Health Care, asigurare de sănătate pentru fiecare.

Ai simțit vreo clipă că americanii nativi ar avea o atitudine ostilă față de imigranți?

Max: Nu, nu, cu siguranță nu. În schimb au fost alte descoperiri interesante. Când m-am mutat în chirie în Sillicon Valley, mi s-a spus că acela este un cartier bun. Ulterior am aflat că, pentru nativi, cartierul „bun” nu era neapărat un lucru pozitiv. Pentru că inițial Sillicon Valley era un teren de ferme, iar când au început cei cu start-up-urile în domeniul tranzistoarelor, a început să crească zona foarte mult, prețurile au explodat, au dispărut fermele, au dispărut livezile, și practic cei care locuiau acolo nu-și mai recunoșteau propriul oraș. Erau străini în propria casă. Ei n-au spus nimic pe față că nu le place că am venit acolo, dar mi s-a părut mie trist că un loc așa frumos devenise atât de industrializat și chiar otrăvit. Industriile respective au lăsat substanțe chimice în sol și de exemplu în unele zone ca Mountain View solul e otrăvit. N-ai voie să faci grădinițe acolo, iar cei care au copii își duc copiii în zonele încă nepoluate. N-ai voie să faci aerul condiționat să ia aer de jos, ci doar de sus, și așa mai departe. Deci cei de-ai locului n-au fost niciodată anti-imigranți, dar m-am simțit eu vinovat, ca imigrant, că beneficiez de bogăția acelui loc, eu de fapt fiind un fel de intrus.

statue-of-liberty-1210001_1280
(Statue of Liberty, un simbol al Americii)

Armele din America. Ți s-au părut vizibile? Te-au afectat cu ceva?

Max: Da. Era o teamă constantă. În Oakland, mi s-a recomandat să nu merg în anumite zone, pentru că se împușcă lumea cu pistolul pe stradă. Am evitat acele zone și-am fost într-un cartier „bun”, și am găsit un cartuș de glonț pe jos. Altădată am trecut pe lângă cineva care tocmai fusese înjunghiat în picior cu un cuțit, noaptea. Era o teamă permanentă că oricine ar putea să aibă o armă și că nu știu dacă acea persoană e sănătoasă la cap sau dacă nu cumva, din nimic, devine agresivă și trage. La un momentdat am primit din greșeală un mail adresat altcuiva, despre cum să eviți împușcăturile la locul de muncă. Am avut și un coleg care s-a supărat pe mine odată și m-a semiamenințat că, dacă ar fi avut pistolul la el, ar fi fost diferită situația. Nu mi-a fost pusă niciodată direct viața în pericol, dar au fost destule situații tensionate, astfel încât îmi era mult mai teamă pentru viața mea acolo, decât în București.

Dacă te-ai gândi la o zi de-a ta obișnuită, așa cum era în America și cum e acum aici, vezi vreo diferență?

Max: Da, acolo ziua era practic muncă de dimineață până seara și recuperarea prin diverse metode: cafea dimineața, somn seara. Doar week-end-ul era liber. Aici am mai mult timp dupa muncă să fac și alte lucruri, dar asta e parțial din cauza faptului că mi-am învățat atât de bine lecția încât o aplic acum în țară. Nu-mi iau munca pe telefon acasă, nu-mi iau laptopul de servici acasă, încerc să le țin separate. În America, nefiind educat din punctul ăsta de vedere, eram tentat să fac over-time. Chiar am primit o felicitare la un momentdat pentru că am răspuns rapid unor întrebări venite în timpul primului concediu pe care l-am avut. Dar ține de disciplina personala, nu de mediu.

Ai avea vreun sfat pentru o persoană care își face planuri de a se muta în America?

Max: Da. Ori să plece în cuplu, ori să se hotărască foarte clar de ce pleacă și dacă vrea să rămână, și în funcție de asta să își lase o portiță de întoarcere. Să se documenteze foarte bine despre taxe înainte să ajungă acolo. Se găsesc informțiile pe internet, dar trebuie să știi să le cauți. Eu n-am știut înainte să plec și am avut unele probleme, din cauza unor conturi din țară.

income-tax-491626_960_720.jpg
(Taxe, taxe, taxe 🙂 )

Și cum te-ai hotărât să te întorci în țară?

Max: Au fost 2 decizii destul de separate. Prima a fost să îmi dau demisia, după 3 ani jumătate de lucrat acolo. Am rămas în US, am avut o perioadă în care m-am întâlnit cu mulți dintre prietenii mei, oarecum mi-am făcut de cap, mi-am petrecut timpul liber. Am încercat să-mi dau seama cine sunt eu, fără o presiune din partea programului. A fost foarte dezorientant timp de o lună-două. Am făcut asta în jur de 6 luni, apoi mi-am pus mie un deadline personal să mă hotărăsc ce fac în continuare. De exemplu chiria era destul de scumpă, nu îmi permiteam să rămân neangajat. Și după ce m-am gândit mai mult timp, a venit și a doua decizie, destul de naturală, să mă întorc în țară. Pentru că toate variantele la care mă gândeam erau ok, dar în țară avantajul era că mă născusem acolo, și parcă era o menire, o semnificație personală să revin unde m-am născut. Cumva, eu am făcut educație în România de extrem de bună calitate, gratuit, dar taxele pentru ce-am câștigat le-am plătit în California. Și simțeam că e nedrept față de România, pentru că mi-a oferit o educație care în Statele Unite ar fi costat sute de mii de dolari. Dar taxele pe venitul meu le luau acolo, nu aici. Era un pic nedrept și cumva mă bucur că acum pot plăti ceva înapoi, în orice fel. De exemplu, o ajut pe mama indirect plătind pentru pensia pe care o primește.

Dar ți-a lipsit ceva din România în anii cât ai stat în America? Dincolo de persoanele dragi rămase în țară.

Max: Da. Culmea e că nici asta nu-mi era foarte clar, dar simțeam o lipsă. Eu, cum mi-am formulat-o în sinea mea, a fost că simt că am fost dezrădăcinat din niște rădăcini pe care nici nu știam că le am. Poate a contat și faptul că am fost educat cu destul de mult naționalism în școala generală, în familie. Bunicii mei au luptat în războaie să apere teritoriul ăsta și acum eram pe un teritoriu unde alți oameni muriseră pentru teritoriul lor, și m-am simțit un pic un intrus. La mine acasă luptase familia mea, să fie casa mea, aici eram invadator în casa altcuiva. Prima oară când am vizitat România și când am plecat înapoi spre California, am avut cel mai ciudat sentiment: simțeam că plec de acasă și mă întorc acasă. A doua oară când am plecat, simțeam că plec din România și mă întorc acasă. Deci a fost și o etapă intermediară în care aveam 2 case și era destul de ciudat. Ulterior, casa a devenit doar locul în care dorm 🙂

Ți se pare că te-a schimbat în vreun fel faptul că ai stat în America?

Max: Da… Termenul acela de „multi-cultural” a început să însemne ceva pentru mine. A început să-mi placă diversitatea oamenilor. Să văd că există o valoare în simplul fapt că suntem așa de diverși. Chiar dacă există lucruri care ni se par greu de acceptat la alte culturi, cumva în contextul lor au mult sens, și e aproape imposibil să judeci dacă e corect sau greșit. Dacă în cultura mea tradițională, cu care m-am născut, unele lucruri sunt păcat sau crimă, sau neumane, în alte culturi sunt așa de acceptate încât mi-am dat seama că totul e destul de relativ. Dar tocmai așa ajungi să identifici partea comună a umanității. Ajungi să înțelegi că toți ne naștem, toți murim și toți trecem prin niște încercări umane universale. Acum pot vedea unele lucruri mai clar. Experiența multiculturală din America e ca o unealtă pe care o pot folosi acolo unde am nevoie, pentru a vedea lucrurile mai la rece și mai calculat, nu e neapărat o schimbare în bine sau în rău.

golden-gate-2317755_1280
(Golden Gate, California)

Când ai revenit în București, ai simțit vreo clipă că nu te mai regăsești aici?

Max: Nu. Dar au fost câteva lucruri altfel. De exemplu felul în care stabilesc oamenii unde să se vadă e foarte eficient în State: zici un loc și-o oră și aia e. În România, ținea cam 10-15 minute numai să stabilim unde ne întâlnim și cum, pentru că primeam întrebări de genul „cu ce vii? că dacă vii cu autobuzul, să ne vedem la mijloc” … eu voiam doar o oră și un loc, mi-era suficient. Cred că e o politețe prost înțeleasă. În State devenisem așa de stresat, încât țineam cu dinții la timpul meu, și 5-10 minute pentru stabilit o întâlnire era un timp pierdut pentru mine. Și m-am întors cu atitudinea asta, și pentru mine politețea nu mai era să-mi fie ușor, politețea era să stabilim repede, ca să-mi văd de lucrul următor. Dar a fost o tranziție ușoară. Eu nelucrând în perioada respectivă, m-am putut bucura de oraș. Bucureștiul e frumos când ai timp.

Apropo de diferențele între culturi și țări, dacă îți amintești, mă plângeam eu într-o zi că unele zone din București sunt foarte murdare, și tu mi-ai spus că „la noi e totuși bine” 🙂

Max: Da. Metroul din New York e cel mai murdar metrou pe care l-am văzut în viața mea. Și multe locuri nu sunt chiar cum te aștepți să fie. Ar trebui să vizităm mai des alte țări, și să le vizităm văzând cu adevărat ce-i acolo. Sunt multe zone în care culturile sunt foarte diferite de a noastră, iar oamenii nu sunt așa de înstăriți material. Poate mergi în Cuba, să vezi cum pot fi oamenii fericiți cu nimic. Cum pot păstra mașini din anii 60, cum pot să repare aerul condiționat de acum 20 de ani și să fie fericiți prin interacțiune umană, nu prin bunăstare materială. Sau poți merge în societăți foarte dezvoltate și să înveți de acolo cum fac ei să aibă asemenea bunăstare. Cum de se respectă unii pe alții să-și facă munca și nu să se bârfească sau să se sape pe la spate, și să înveți din asta. Cred că nouă ne lipsește o atitudine de „dacă muncim, avem”. Bine, scăzând corupția, evident.

Ai regretat vreo clipă că te-ai întors în România?

Max: Nu, n-am regretat. Mi-e dor doar de oamenii de acolo și de climă, în afară de asta nu regret absolut nimic. M-am întors pentru că oriunde aș fi în lumea asta, anumite lucruri nu le pot rezolva decât de aici. Și nu pot pleca în altă parte în ideea unei vieți noi, pentru că întâi trebuie să curăț aici ceea ce aveam de curățat din trecut, măcar să am apoi opțiunea să plec undeva, să o iau de la început. Dar asta nu știu, contează și la ce vârstă apare opțiunea asta, uneori e prea târizu să te readaptezi. Oricum, când m-am întors, m-am întors cu intenția de a rămâne aici.

Ce crezi că se poate schimba în România? E ceva ce ai învățat în America ce se poate aplica și aici?

Max: Corupția este o problemă. Dar noi încă avem suficientă conștiință civică, încât dacă ne-am alinia toți, am putea avea un impact. Dacă s-ar rezolva în mare măsură corupția, ne-ar fi tuturor mai bine. Și sunt inițiative. De exemplu, se poate liberaliza piața de șpagă. În America lobby-ul e un fel de șpagă instituționalizată, iar avantajul e că datele sunt publice. Oamenii pot lua decizii informate. Doar că ei sunt apatici din punct de vedere politic. Noi românii suntem foarte activi politic comparativ cu americanii din punctul meu de vedere, în sensul că ne informăm, ne pasă, punem suflet în chestia asta. Dar n-avem pârghiile necesare și uneltele. Și alt lucru extrem de important, pe care l-aș spune tuturor: în California se dau zeci, poate sute de milioane de dolari, pe re-împădurire și pe re-populare cu lupi, iar noi îi avem încă gratis și ne costă mult mai puțin să păstrăm ce avem. E o comoară inestimabilă asta. Cred că avem în continuare mai mult de jumătate din pădurile virgine ale Europei și le tăiem într-o veselie.

hands-600497_1280
(O lume întreagă se deschide în fața noastră)

Ce mesaj de final vrei să lași celor care citesc acest interviu?

Max: Generațiile mai vechi de români care au plecat din țară erau uniți pentru că mergeau la aceeași Biserică. Generațiile noi, am observat că nu mai sunt unite de chestia asta, ci se unesc într-un fel de bisericuțe, pe grupuri de prieteni. E și o pierdere, dar și un fel diferit de a fi în lume. Generațiile noi pur și simplu pot fi acasă oriunde, câtă vreme au cercul lor social. Asta e o oportunitate foarte mare. Cine are libertatea să exploreze lumea, își poate trăi câțiva ani din viață în multe locuri și să aibă un fel de comoară interioară de experiențe umane. Această comoară poate fi adusă înapoi în țară, și putem învăța cu toții din ea.


Îi mulțumesc lui Max pentru că mi-a acceptat invitația și pentru că mi-a vorbit atât de frumos despre multiculturalismul Americii, despre rădăcinile care l-au atras înapoi în țară, despre motivele pentru care s-a întors într-o țară din care atât de mulți oameni își doresc azi să fugă. Cred că experiențele lui sunt utile și merită să ajungă la cât mai mulți oameni.

M-am bucurat că am reușit să atingem și aspecte negative ale traiului în altă țară, pentru a putea privi lucrurile și din altă perspectivă: ce e rău la noi? Ce e rău la alții? Cu care rău putem trăi? Cu care nu? Citeam de curând într-o carte despre relații de cuplu cum că e mai important să alegi un partener după defectele lui, decât după calități. Interesantă perspectivă, nu? Dar ideea e că oricine poate trăi cu calitățile, însă nu oricine poate trăi cu defectele altui om. Poate că se aplică și în cazul țărilor.

Va urma.


(Sursa fotografiilor: pixabay.com)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: