2020#19. Împreună.

19 ianuarie

Azi a fost una dintre acele zile în care am simțit că îl iubesc mult de tot.

Știu că n-o arăt tot timpul, poate chiar o arăt prea rar. Poate că de vină e trecerea timpului sau rutina inevitabilă în care intră toate cuplurile care sunt împreună de o perioadă lungă de timp. Cert e că dovezile de iubire nu mai par așa importante, atunci când se pierde numărul anilor, și cu toate acestea câteodată le simți lipsa. Parcă ți-e dor de momentele de la început, când totul la el era pefect, când iubeai tot ce făcea, tot ce zicea, fiecare gest, fiecare nuanță a vocii.

În timp, perfecțiunea pălește puțin. Sau poate se schimbă așteptările. Apare acea nevoie incontrolabilă dar profund umană de a încerca să-l schimbi pe celălalt. Uiți că l-ai văzut perfect la început. Uiți că micile defecte ți se păreau adorabile. Sau poate și el s-a schimbat, poate nu mai încearcă să facă o impresie bună, poate se simte atât de confortabil în preajma ta încât nu e nevoie să cosmetizeze nimic, simțindu-se acceptat în stare brută.

Uneori mă enervează maxim. Uneori nu înțeleg nimic. Uneori simt că e prea multă tăcere între noi. Și mă consum, mă întristez, mă supăr.

Sunt convinsă că sentimentul e reciproc. Cu siguranță și mie mi-a pălit perfecțiunea în ochii lui, cu siguranță mă port altfel.

De fapt, sunt altfel. Timpul modelează oamenii așa cum apa modelează pietrele. Dacă sunt o versiune mai bună sau mai rea a ceea ce am fost cândva… mi-e greu să zic. Percepția e înșelătoare.

Dar azi a fost una dintre acele zile în care am simțit că îl iubesc la fel ca la-nceput și am știu de cine și de ce m-am îndrăgostit. Și nici măcar n-a existat vreun motiv anume sau vreun eveniment special. Pur și simplu, parcă am fost din nou cei de acum mulți ani de zile.

Azi sunt recunoscătoare pentru toți acești ani în care am rămas împreună și pentru că am alături o persoană foarte specială. O persoană căreia nu îi spun suficient de des cât de mult o apreciez și cât de multe îi datorez.