20 ianuarie
Azi am profitat din plin de prezența bunicilor în casa noastră și am cam evadat de-acasă. Nu prea departe și nici n-am făcut nimic excentric, dar am putut să dilat timpul și să nu mă grăbesc nicăieri.
Am fost de dimineață la sală, încă de la 7, ceea ce poate fi considerat un gest aproape nebunesc. Am stat mai mult la masa de prânz, iar seara am plecat mai târziu spre casă, agale. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit să ajung, ci doar pentru a savura faptul că, uneori, nu e nevoie să te grăbești nicăieri.
Uneori, dacă ai ajutor.
Și suntem tare norocoși să avem părinții relativ aproape, părinți care se transformă cât ai clipi în niște bunici minunați, gata să facă față energiei de nestăvilit a micuței tazmaniene pe care-o am în casă 🙂
Azi, sunt recunoscătoare pentru că primim ajutor ori de câte ori îl cerem, și uneori îl primim chiar și pro-bono.
E ca și cum am primi timp în dar.
În Căsuța Oliviei 