După o lună de stat acasă

Stăm toți 3 în casă de pe 10 martie. Am mai ieșit doar fugitiv – eu la o plimbare cu trotineta în jurul blocului cu Olivia, el la cumpărături și împreună în pădure, o singură dată, pe 12 martie. Deci putem număra pe degetele de la mâini toate ieșirile la un loc.

Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că așa va arăta primăvara lui 2020, nu l-aș fi crezut. Sunt genul de persoană care înnebunește un pic în casă, pe vreme mohorâtă, pentru că simt mereu nevoia de aer, de mișcare, de nou.

Și totuși, iată-mă aici. Ieri s-a împlinit o lună de când lumea s-a schimbat complet. Și n-am înnebunit. M-am adaptat.

D. mă intreba într-o dimineață dacă mie chiar îmi vine natural să mă trezesc cu energie și să îmi găsesc toata ziua lucruri de făcut prin casă. Da, se pare că îmi vine. Nu e un efort. A fost un pic greu în prima săptămână, în prima vineri mi-am dorit din tot sufletul să evadăm la prânz într-o pădure pustie, ceea ce am și făcut, dar de atunci lucrurile au intrat pe un făgaș greu de numit normal… și totuși e noul nostru normal.

Mă simt recunoscătoare pentru că pot să fiu veselă. Mi-e frică, desigur. Mi-e groaznic de frică de tot neprevăzutul, de toate riscurile, de grafice și de statistici. Mi-e frică de tot ce s-a întâmplat deja în alte părți ale lumii și de tot ceea ce e foarte plauzibil să se întâmple și la noi. Dar frica nu ajută, doar paralizează. Și nu e un moment potrivit să te lași pradă ei.

Iată cum arată acum normalitatea.

Munca de acasă

Înainte, nu-mi plăcea ideea de WFH. Deși aveam dreptul la o zi de lucru de acasă o dată pe săptămână, rareori o făceam. Doar dacă aveam vreo problemă de rezolvat în ziua respectivă.

După 4 săptămâni de WFH în trei, m-am obișnuit. Fiecare și-a amenajat biroul lui. El în dormitor, cu birou adevărat, 2 monitoare, tastatură, căști și toate cele. Eu în sufragerie, cu un laptop micuț pe o masă de stejar, înconjurată de cărți de colorat, borcane de lipici, fișe de matematică și pixuri cu ponei roz în vârf.

Ziua mea de lucru este o permanentă schimbare de context, între linii de cod, tocat ceapă, ședințe, activități de clasa pregătitoare 🙂 Dar merge. Ba chiar am zile în care mi se pare că sunt mult mai productivă decât la birou. Pe undeva, noul context îmi dă mult mai multă flexibilitate. Mai scriu niște cod, mă mai duc să fac ceva de mâncare, mai pun niște lipici pe un carton, mă întorc la cod și tot așa. E mai multă variație, nu mă mai simt lipită de un birou 8 ore continue … și petrec toată ziua cu Olivia.

În plus, acum a venit căldura iar în zilele în care a fost frumos am stat pe terasă și am lucrat de acolo. M-am mai lăsat distrasă de oamenii care treceau pe lângă bloc, de vecinii care s-au apucat de tuns iarba, de păsărelele care cântă în copaci.

E ok. Îmi place. O s-o fac mult mai des după ce se termină toată nebunia asta.

Lucrez și decupez
Biroul de pe balcon

Mesele

De o lună de zile mâncăm toți trei la aceeași masă, de trei ori pe zi. E ceva … wow. Mi-am dorit mereu să reușim să facem asta măcar o dată pe zi, dar rareori reușeam în timpul săptămânii. Ba pleca unul mai devreme, ba venea altul prea târziu. Dar acum nu mai avem scuze. Mâncăm împreună, și e bine. O dorință împlinită.

Mai mult, am gătit luna asta cât n-am gătit tot anul trecut la un loc. Am făcut pentru prima dată perișoare și chifteluțe marinate. Am experimentat noi rețete. Am încercat să le așez în farfurie astfel încât să placă ochiului. Mi-am făcut meniuri pe o săptămână în avans și am încercat să refolosesc orice, pentru a reduce la minim risipa. E provocator, e nou, câteodată e obositor. Dar, per total, e plăcut. Am descoprit că îmi place să gătesc mai mult decât credeam și că, atunci când îmi dau timp și nu fac lucrurile în grabă, mâncarea iese chiar bine.

Altfel de prânz
O zi obișnuită 🙂

Sportul

S-ar zice că marea provocare atunci când stai doar acasă e lipsa mișcării. Și totuși, mă simt mai puțin sedentară decât atunci când îmi petreceam 8 ore la un birou.

Prezența Oliviei și faptul că vrea tot timpul câte ceva mă face să mă ridic și să mă așez de 10 ori pe oră. În momentele moarte în care aștept după un build sau după vreun review nu mai aștept la calculator ci îmi fac de lucru prin casă. Reușesc să rezolv aceleași lucruri pentru birou ca înainte, stând mult mai puțin jos. E perfect.

Îmi lipsește mersul la sală, dar totuși nu o făceam atât de des. Ajungeam acolo o dată, de maxim două ori pe săptămână. Dar faptul că nu mai vine nimeni să mă ajute cu curățenia mi-a dat șansa unei noi activități fizice. După o sâmbătă de curățenie generală am febră musculară cât după 5 ședințe de sală. În plus, mă simt datoare să o țin pe Olivia entertained, așa că seara facem urmărim amandouă lecții de dans, de yoga sau de diverse activități fizice ușurele pe YouTube. Per total, mă mișc mult mai mult ca înainte. Cântarul nu mă amenință, în ciuda așteptărilor. Din contră, am slăbit puțin.

Recomand seria Les Mills – Born to Move

Timpul liber

O, timpul liber! E dintr-o dată atât de mult! Mă gândesc cum începeau sâmbetele mele înainte: cu întrebarea „ce facem azi?”. Eram într-o agitație continuă. Să mergem. Să facem. Să vedem. Să participăm. Cică eram obositoare 🙂

Acum nu mă mai grăbesc nicăieri și nu mai fac niciun plan concret. Efectiv fac ce-mi trece prin cap, atunci când am chef. Sâmbăta trecută am avut chef de curățenie, asta am făcut. Azi m-am trezit și am pictat TREI ore, sorbind dintr-o cană de cafea. Acum e o ora 3, scriu pe blog, beau o bere și mă gândesc să cobor un pic în jurul blocului, pentru a vedea liliacul despre care am auzit că ar fi înflorit.

Doamne, cum mi s-au schimbat bucuriile! Sunt mai mici, mai ciudate, dar mai intense.

În rest, petrec foarte mult timp cu Olivia. Mă cobor la mintea ei (nu că ar fi o noutate, totuși 🙂 ). Facem corturi din cearșafuri și mâncăm prăjituri acolo. Ne jucăm cu frisbee-ul în casă. Citim Harry Potter. Facem teatru de păpuși. Deși mă bodogănește de luni până vineri, cât lucrez, și uneori mai plânge cu lacrimi când vede că am ședințe, știu că de fapt e fericită că stăm tot timpul acasă.

Am continuat să citesc serile, dar nu așa de mult pe cât ar fi fost de așteptat. Poate și pentru că am ales să lucrez în multe seri, după ce a adormit Olivia, pentru a compensa context-swtiching-ul de pe timp de zi. Unele cărți le-am abandonat, n-am reușit să le urmăresc. Pe altele le-am terminat și am găsit noi preferate. Sper să reușesc să mă mobilizez și să scriu despre toate micile comori descoperite.

Lecții de engleză
Explorând în tunel 🙂
Descoperim noi talente
Curățenia de primăvară (care a durat o zi)

Starea de spirit

Starea mea de spirit e bună. Prima săptămână am fost speriată, tristă, nevoasă. Încă am seri în care revin la aceleași sentimente. Noi 3 cred că suntem în siguranță, chiar am respectat cu strictețe recomandările și am stat în casă. Tatăl meu însă lucrează și e toată ziua prin oraș, în contact cu mult prea mulți oameni, din păcate. N-are alternativă și-mi fac griji din cauza asta.

Dar dacă am vreun motto în viață, acela e că nu totul poate fi controlat și e inutil să mă îngrijorez pentru lucruri pe care nu le pot influența. Așa că merg mai departe și încerc să scot ce-i mai bun din situația asta înfiorătoare. Poate că dacă n-aș fi avut un copil mi-aș fi permis să cad. Dar așa, mi se pare că e datoria mea să-mi mențin moralul sus și să nu-i dau nici ei voie sa resimtă apăsarea zilelor pe care le trăim. Ceva gen „La vita e bella”. Mi-a plăcut mult filmul ălă.

Și mai e ceva. Sunt 90% convinsă că am avut deja coronavirus. Gripa aia urâtă care mi-a întrerupt abrupt șirul articolelor zilnice aici, pe blog. Care m-a dărmat și m-a lovit cum nu credeam că se poate. Care m-a făcut să tușesc până am rămas complet fără voce. Pe care au luat-o Olivia, soțul și părinții. Care s-a transformat în laringită, conjunctivită și urechi înfundate. Care n-a ieșit la analiza de gripă pe care a făcut-o D., deși încă avea simptome. Din păcate n-am cum să verific sau să demonstrez acum, dar tare m-aș fi bucurat să știu că am scăpat deja de războiul cu acest dușman nevăzut.

Cam atât deocamdată. Poate revin cu alt status… peste o lună. Pentru că nu cred că viața ni se va reîntoarce la normal prea curând. E vital să ne adaptăm. Pentru sănătatea noastră mentală.

Ultima amintire de la birou
Instantaneu de evadare
Totul va fi bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: