„Părinții nu înțeleg unde se termină ei și unde începi tu.” – Să nu râzi, de Raluca Feher.

„Ați observat ceva?

Părinții noștri nu știu să întrebe. Ce mai faci? Cum te simți? Ești fericit? Ce ai vrea?

Părinții noștri știu ce facem, cum ne simțim, dacă suntem fericiți și ce vrem.

Știu mai bine decât noi. Nu pierd timpul cu interogații.

Niciodată.

Părinții noștri sunt geamurile acvariului în care trăim. Sunt pereții de sticlă care ne marchează teritoriul. Trăim doar pentru că ei sunt impenetrabili, trăim doar pentru că ei sunt reflexivi, trăim doar pentru că ei nu tulbură apele cu întrebări.

Părinții nu pun întrebări.

De ce ești tristă?

De ce vrei să te sinucizi?

„Să nu râzi :(( este, până acum, cea mai emoționantă lectură a anului 2020.

Nu, n-am zis cea mai bună. De altfel, o carte bună e un concept atât de vag și de relativ, încât mă feresc să-l folosesc. Prefer să folosesc adjective cât mai specifice. Iar cartea Ralucăi Feher a fost pentru mine, în ordine aleatoare: realistă, cinică, tulburătoare, amară, amuzantă pe unele pagini, dureroasă pe multe altele.

„Să nu râzi :((„ este o carte în carte, cu o poveste simplă. Raluca primește o cutie plină de foi de la prietena sa Diana, care se sinucide fără prea multe explicații. Dar cutia misterioasă conține toate dovezile necesare reconstituirii faptelor. Verdictul e pus chiar de Diana: e vorba despre cea mai lungă crimă din lume.

Relatările Dianei se înlănțuie cu explicațiile și amintirile Ralucăi într-un tot unitar foarte coerent. Mi-a plăcut foarte mult stilul alert și deloc monoton cu care curg cuvintele. Paginile par scrise dintr-un foc, fără timp de gândire, fără corectură, ca și cum un șuvoi de sentimente s-ar fi revărsat pe hârtie, imprimând acolo tot amarul, toate regretele și dezamăgirile unei vieți … O viață care ar putea fi a oricăruia dintre noi. Senzațiile sunt scrise în stare brută, necenzurate. Unele gânduri pot părea ciudate, unele dialoguri pot părea prea dure. Dar tocmai în asta constă frumusețea cărții, în naturalețea și autenticitatea ei. Mi-a amintit pe undeva de stilul Elenei Ferrante, din Tetralogia Napoletană.

„Să nu râzi :((„ e pentru mine o carte psihologică. Acțiunea stă în dialoguri. Nu faptele personajelor sunt cele care modelează viața Dianei, ci cuvintele. Iar cuvintele pot lăsa cicatrici mai adânci decât gloanțele. Cea mai lungă crimă din lume nu are nevoie de arme sau de otrăvuri. E suficient să alegi cuvintele potrivite.

„Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că ești făcut și poc-poc-poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colțuri pe care nu știai că le ai, îți trag de sub piele cuțite și de sub unghii gheare.

Cuvintele-ciocan se transformă într-un ciocan.

Ciocanele bat cuie.

Cuiele intră în alți oameni. În cauciucuri, în mingi și în trunchiuri de copac.

Cei mai mulți dintre noi sunt ciuruiți de cuiele pe care părinții noștri le-au bătut în noi. Apoi educatoarele și mătușile, bunicile și vecinii, și copiii de la bloc, și oamenii de la televizor.

Ne-a ieșit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie și, pentru că nu mai avem suflet, batem cuie în alți oameni.”

Nu știu dacă Raluca Feher a scris această carte inspirată din propria realitate sau din cea a unor persoane cunoscute. Dar povestea nu m-a surprins deloc. N-am văzut-o ca pe o fantezie, ci ca pe o colecție de amintiri din propria copilărie. Nu neapărat de la mine din casă, deși unele replici au făcut parte și din viața mea. Dar am auzit toate aceste dialoguri un pic la mine, un pic la alții, încât nu văd nimic fantezist în ele ci doar o radiografie amară a vieții de familie din epoca post-comunistă.

Epoca în care ceea ce păreai a fi era mult mai important decât ceeea ce erai de fapt.

Epoca în care iarba vecinului era mereu mai verde.

Epoca în care principala grijă era ce va zice lumea.

Epoca în care alții erau mereu mai buni ca tine.

„Să nu râzi :((„ poate fi folosită ca studiu de caz într-un curs de parenting. Este dovada vie a inflenței părinților în viața copiilor, a modului în care intențiile declarativ bune pot distruge destine. Poate că o replică oarecare a mamei Dianei, luată individual, ar putea fi trecută cu vederea, poate fi motivată. Vrea să își ambiționeze fata. Vrea să o vadă mai sus. Îi vrea binele. Dar toate vorbele ei, luate ca un tot unitar, nu sunt altceva decât o enormă picătură chinezească, săpând adânc în inima fragilă a unui copil.

Mi-a plăcut mult această carte, în ciuda stării apăsătoare în care te învăluie. E ca și cum ai bea cafea sau ai mânca ciocolată amară. După un timp, te obișnuiești cu gustul, rămâne doar impactul.

Dacă o recomand? Desigur.

E o carte care te roagă, prin fiecare cuvânt, să nu uiți ce putere enormă ai, ca părinte.

4 gânduri despre „„Părinții nu înțeleg unde se termină ei și unde începi tu.” – Să nu râzi, de Raluca Feher.

Adăugă-le pe ale tale

  1. Și mie mi-a plăcut această carte. Mi-a plăcut e cumva nepotrivit, dar nu îmi vine alt cuvânt. E o stare acest roman, e atât de real, de autentic. Mi-a fost rău după ce l-am terminat, dar am și zâmbit că am avut norocul să îl citesc.
    Te îmbrățișez, Mădălina!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Exact, cumva pare nepotrivit sa spui „mi-a placut”, te simti ca si cum ai gasi placere intr-o situatie tragica. Dar si mie mi-a placut cum a reusit Raluca sa construiasca ceva atat de intens dintr-o realitate care unora le poate parea banala.
      Multumesc de vizita, Mona, feedbackul tau e mereu o bucurie! ❤

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: