De la entuziasm la dezamăgire, cu Raluca Feher: „America dezgolită de la brâu în jos”

Anul trecut scriam aici despre o carte care mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât am recomandat-o tuturor: „Sa nu râzi… 😦„, a Ralucăi Feher.

Și am făcut din nou greșeala să sper că, dacă prima întâlnire cu un autor a fost reușită, așa vor fi și următoarele. Ar fi trebuit să am un deja-vu de când cu capitolul Markus Zusak. După Hoțul de cărți, am deschis Podul de Lut cu așteptările la nivelul unui bloc de 4 etaje, și de acolo de sus s-au prăbușit cu zgomot.

Dacă n-aș fi avut așteptări, probabil că m-aș fi supărat mai puțin.

Așa și cu Raluca Feher. Faptul că de America dezgolită auzisem dar de Să nu râzi nu, m-a făcut să cred că eu am început lectura seriei de autor în ordine inversă: de la bun spre foarte bun.

Am citit primele capitole din acest jurnal de călătorie cu entuziasm, pentru că am regăsit în ele stilul autoarei, original și sarcastic, si mi-am spus că are premise bune. Dar, pe măsură ce dădeam paginile, realizam că expunerea în cantitate prea mare la acest stil devine greu de suportat.

Raluca Feher descoperă locuri și oameni noi, a căror prospețime mă gândesc că ar entuziasma orice om care a reușit să evadeze într-un an sabatic, și totuși starea ei de spirit rămâne aceeași: orice ar vedea și cu oricine s-ar întâlni, găsește un motiv de a cârcoti. Parcă nimic nu e suficient de bun. Iar atunci când găsește – miracol! – o calitate în sânul poporului vizitat, ne dăm seama că e calitate doar prin comparațiile obositoare cu România-comunistă sau cu România-în-care-nimic-nu-merge-bine.

Desigur, asta a fost percepția mea.

Citind însemnările Ralucăi – pentru că volumul asta este, o colecție de însemnări de călătorie și în niciun caz un roman – mi-am amintit de un fost loc de muncă unde cei 3 colegi de echipă erau fix pe-același tipar. Veneau dimineața și începeau să se plângă de cât de nasol e în România, de cum nimic nu merge bine, umplând biroul cu atâta dezamăgire încât era greu de suportat. Greu să rămâi optimist sau să vezi părțile bune ale vieții într-o asemenea conjuctură.

Cam așa și cu cartea de față. A fost amuzantă la început, apoi umorul ăsta sarcastic a devenit pur și simplu prea mult pentru mine.

---

(În imaginea din antet: cascadele Iguazu din Argentina, by Werner Sidler from Pixabay)