Optimismul e super-puterea de a vedea mereu o parte bună în tot ceea ce te înconjoară. E calea sigură spre a simți crâmpeie de fericire și spre a te bucura suficient de des, din orice nimic, cât să îți simți inima vie.
Obișnuiam să am această super-putere.
Dar de ceva timp încoace, simt cum se scurge optimismul din mine. Cu picături chinezești, strop cu strop, ca dintr-o sticlă opacă. Mă sperie opacitatea – nu pot să văd cât a fost și cât a rămas, tot ce văd e apa care se prelinge. Ca-n povestea cu drobul de sare, văd pericolul, mă uit la el și rămân blocată, întrebându-mă ce să fac.
De ce se scurge optimismul?
Din prea multe motive. Unele interne, altele externe. Fiecare, separat, reprezintă un motiv mic. Adunate toate laolaltă, îmi dau o cumplită senzație de deznădejde și de neputință. Bad timing, cum s-ar zice.
Simt că încerc să-mi văd de viață și să fac tot ce pot într-un context ostil. Încerc să mă simt mulțumită redefinind tot ceea ce-am crezut cândva despre fericire. Mi-am recitit un jurnal de acum 20 de ani, plin de vise și de perspective debordând de optimism asupra vieții și m-am întrebat cine am fost și cine sunt.
Mă întristează liniștea, nemulțumirea și small talk-ul care doar consumă timp, fără să aducă niciun câștig. Mi-e dor să vorbesc despre vise, despre „ce ar fi dacă”, despre speranțe, despre idei. Mi-e dor să-mi imaginez și să simt că imaginația și pofta mea de viață au o valoare reală.
Tot caut crăpături prin care să pot sparge gheața sub care înot de atâta vreme. Simt atât de multe, enorm de multe lucruri pe care aș vrea să le spun, dar când deschid gura cuvintele se lovesc de tăcerea din jur, apoi dispar. Neauzite. Nerostite.
Aș vrea să-mi exprim toate aceste sentimente cu voce tare și să văd cum produc un ecou. Fără să fiu judecată pentru că le am, fără să se spargă asemenea unor valuri care bat la porțile unui țărm prea înalt.
De ceva timp încoace, simt o teamă imensă de hazard. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva neașteptat și să mor. Acum. În perioada asta în care mi se pare că trăiesc într-o inerție. Nu că ar exista un moment potrivit să ți se încheie viața, dar parcă e și mai trist să mori atunci când tot ce îți dorești e să trăiești.
Da, am și gânduri de-astea. Dar e ok. Nu cred că sunt niște gânduri atât de neobișnuite. Sunt niște temeri autentice pe care probabil mulți le avem … și totuși alegem să vorbim despre vreme, despre prima zi de școală, despre ultima glumă care circulă pe Facebook. Și eu am vorbit despre toate aceste subiecte la un loc, astăzi. Dar, dacă cineva m-ar fi întrebat ce mă preocupă cu adevărat, lista ar fi arătat cu totul altfel.
E greu cu optimismul. E o piatră prețioasă, rară, pe care sunt recunoscătoare să o fi primit la naștere. Păcat că începe să devină mată și habar n-am cum să îi redau strălucirea.
În weekend m-am dat cu tiroliana peste lac. Apa sclipea sub mine, vântul îmi vâjaia în urechi, a fost bucurie pură. A fost un pas.
Poate un al doilea pas ar fi să (re)încep să scriu mai des.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns