Evoluție

Am intrat de dimineață în Mega-ul mic din cartier, cu gândul să iau câteva mărunțișuri pentru micul dejun.

Ca de obicei, n-am luat luat un coș de la casă, pentru că am o sacoșică proprie în care obișnuiesc să pun cele câteva produse, cât mă învârt printre rafturi, apoi la casă scot ce-am ales direct din sacoșa de pânză și le pun pe tejghea. Nu mai iau coșuri de când cu pandemia + sarcina, pentru că nu văd niciodată pe nimeni dintre angajați să dezinfecteze vreun mâner și nici nu am eu chef să stau să port mănuși sau să dau cu dezinfectant după. În fine, deci fără coș.

Am luat niște ton, un lapte, un iaurt și o caserolă mică de roșii cherry și m-am dus la casă. 7.30 dimineața, eram singurul client care cumpăra ceva. În rest, doamna de la casă, încă 2 angajați care puneau ceva pe rafturile din jur și un alt domn care aștepta o cafea de la automatul din incinta magazinului.

Din neatenție, probabil pe fondul nopții mai puțin dormite, mi-am așezat sacoșa pe colțul tejghelei sau ceva similar (că nu prea îmi explic), cert e că s-a răsturnat și mi-au căzut toate pe jos. Ca să fie treaba treabă, caserola de roșii s-a desfăcut și s-au împrăștiat ca biluțele pe la picioarele mele.

Așa că m-am pus frumos în genchi, cu tot cu burta mea de 8 luni, și m-am apucat să adun roșie cu roșie de pe jos. Cum nu era nicio coadă, nu m-a deranjat nimeni. Nici să mă grăbească, nici să mă ajute. 2-3 minute am adunat roșii de pe jos și am făcut genoflexiuni punând produsele pe tejghea, unul câte unul, timp în care doamna de la casă mă privea cu asprime de pe sub ochelari, domnul de la cafea se întorsese cu spatele complet (în ciuda zgomotului făcut de căzătură), iar ceilalți își vedeau în continuare de treabă.

Acum, să crezi că e normal ca alții să dea o mână de ajutor unei femei însărcinate care adună chestii de pe jos, în genunchi, poate părea o pretenție exagerată. Așa că n-am avut nicio așteptare. În schimb, m-aș fi așteptat ca doamna de la casă să tacă, pentru că în cele din urmă ea nu se deranjase cu nimic.

Dar n-a tăcut. După ce am terminat cu strânsul, mi-a zis cât de aspru a putut:

„Dacă vă ziceam să luați un coș, ziceați că sunt nebună.”

Și, în ciuda contextului și a replicii neașteptate, nu am reacționat. Nu a început să-mi pulseze nicio venă, nu m-am enevat, n-am dat niciun răspuns acid. I-am spus ceva calm despre faptul că n-am deranjat-o cu nimic și că în mod evident nu e un moment plăcut pentru mine, așa că o vorbă bună ar fi mai utilă decât o ceartă. A bombănit ceva și m-a lăsat, dar era neagră de supărare, de parcă îi stricasem toată ziua.

Am plecat tristă, pentru că mi-ar fi plăcut ca cineva să-mi dea o mână de ajutor sau măcar să tacă, dar nu să-mi zică ceva gratuit în 2 peri. Unii oameni au însă plăcerea asta de a nu scăpa nicio ocazie de a certa pe cineva, pe oricine, fie el cunoscut sau străin. În special oamenii care se apropie de vârsta a treia. Cei mai mulți au o lipsă de empatie și de altruism dobândite în condiții probabil vitrege, dar exersate și dezvoltate intens de-a lungul vieții.

Partea bună e că am ieșit din magazin simțind o mândrie surdă, pentru că totusi … am evoluat! Cu alte ocazii similare, în trecut, aș fi reacționat. M-aș fi enervat teribil, aș fi răspuns, m-aș fi perpelit câteva ore după și în final întâmplarea asta mică mi-ar fi stricat toată ziua. Dar acum nu m-am enervat deloc, ci am fost în stare să-mi zic singură că reacția doamnei de la casă și pasivitatea celorlalți nu spun nimic despre mine, ci spun ceva despre ei. Mie mi s-a întâmplat un accident. Mi-a căzut ceva pe jos, care ar fi putut cădea fix la fel și dacă acel ceva s-ar fi numit coș. Am ales să nu simt vreo rușine legat de asta ci să îmi văd de treabă. Ei au ales să privească și să găsească o vină. Fiecare cu alegerile lui.

Scriu asta și îmi aduc aminte de o propoziție care mi-a rămas în minte, dintr-o carte excelentă citită acum vreo 5 ani: „toți ați privit tăcuți cum noi muream” (din Jumătate de soare galben). Desigur că e o exagerare, dar e vorba de aceeași pasivitate, de același stil de a sta deoparte cu brațele încrucișate, privind cum altcuiva îi este greu.

Dar, dacă tot am trecut prin cărți, hai să trec și prin filme. Episodul văzut aseară din New Amsterdam (noul Grey’s Anatomy 🙂 ) se încheia cu câteva reflecții simple despre viață:

Viața e formată întotdeauna din lumină și din întuneric, iar creierul nostru alege în fiecare moment ce vrea să vadă.

Azi, al meu a ales inconștient să vadă lumina – faptul că reacțiile mele au evoluat în timp – și asta e tot ce contează.