Despre a doua naștere: pandemie, momente amuzante și impresii la rece

Fie ca toate momentele petrecute prin spitale să fie asemenea celor de la nașterea lui Vlad.

Nu, nu neapărat cu mască și cu protocoale stricte de pandemie, de ele mă pot lipsi 😀 Dar să fie cu râsete, cu oameni sufletiști, cu relaxare și optimism. Să fie… experiențe de care să îmi aduc aminte cu plăcere peste ani de zile. Așa cum și azi îmi aduc aminte operația de apendicită din clasa a 3a, când m-am simțit ca în tabără în salonul plin de copii, în care aruncam cu toții cu pernele în sus, pentru a omorî țânțarii, în care unii săreau pe geam pentru a cumpăra covrigi, alții făceau spectacol cu trucuri cu cărți de joc. Nu, nu-mi aduc aminte durerea sau răul de după operație, ci doar aceste momente, înșirate ca niște mărgele viu colorate pe o ață.

La fel și de la nașterea lui Vlad, azi, la 4 săptămâni distanță, nu-mi aduc aminte niciun strop de durere ci doar clipe … amuzante și o cascadă de „complimente”, care mai de care mai ieșite din comun.

Cine sparge baloane noaptea?

Nu știam cum se va declanșa nașterea, totuși aș fi mizat pe un travaliu rapid, că doar îmi dădeau târcoale contracțiile deja de pe la săptămâna 36. Nu credeam că voi experimenta treaba cu „mi s-a rupt apa”, citisem eu undeva că se cam exagerează cu asta prin filme, în realitate membranele se rup foarte rar acasă și mult mai des în spital. Și totuși…

La 38 de săptămâni și 3 zile, într-o sâmbătă, m-am culcat cu ceea ce se numește în folclor „intuiția feminină” că … urmează să se întâmple ceva. Și s-a și întâmplat, la FIX 2 noaptea, semn că Vlad va fi un mare iubitor al punctualității :D. M-am trezit dintr-un somn profund, speriată, pentru că în capul meu auzisem un „poc!” puternic, ca și cum cineva mi-ar fi spart un balon lângă ureche. Am deschis ochii, nici urmă de balon sau de soț care să facă glume proaste (era ce-i drept acolo, dar cu o pernă în cap), în schimb am simțit cum curge ceva din mine. Acum, nu cred că chiar s-a auzit ceva în realitate, dar mi se pare hilar cum de am visat că s-a auzit ceva și m-am trezit instantaneu.

De aici încolo, n-ar mai fi multe de zis. Am trezit pe toată lumea, ne-am îmbarcat în mașină și am luat-o spre spital…

Pe-aici nu se trece… decât cu triaj și n-șpe teste

Și, conform minunatului protocol COVID, pentru care mă pregătisem sufletește de luni bune, am fost lăsată în fața spitalului Sanador, simțind lichidul amniotic curgând așa frumos pe picior, în ciuda precauțiilor, și-am intrat la triaj. Pentru că da, în pandemie nu te duci pur și simplu să naști, ci treci pe la domnul de la pază, căruia îi declari a mia oară că nu ai temperatură, tuse, nu ai intrat în contact, bla bla bla, îți mai ceri scuze încăo dată că se face baltă sub tine, și de-abia apoi te îndrepți, cu balta la purtător, spre recepție, unde mai reluăm încă o dată întrebările, scanăm buletinul… și doar după ce toate acestea au fost bifate, verificăm și „statusul” nașterii.

De la recepție, am ajuns în cabinetul de la camera de gardă, unde un medic tinerel și simpatic m-a controlat și a declarat că sunt „internabilă”, a vorbit și cu doctorița mea la telefon, care i-a confirmat că vine spre spital… acum singura întrebare rămânea unde mă internează. Nu de alta, dar trebuia să am un test PCR negativ, făcut în ultimele 72 de ore… iar al meu era făcut cu 84 de ore în urmă 🤦.

Așa că mi-au recoltat un nou exudat pentru PCR și au decis să mă cazeze direct în sala de nașteri și nu pe blocul de izolare covid, pentru că deja aveam membranele rupte. Urma ca, în funcție de rezultatul testului, să fiu dusă ori în salon normal, ori la izolare. Așa că toate lucrurile mele au rămas într-o pungă la recepție, în așteptarea rezultatului PCR, iar eu am am aterizat în sala de nașteri.

Se poate naște cu masca pe față?

Se poate, da.

Incredibil, dar adevărat. Aș fi crezut că după tot acest protocol și după toate testele făcute, măcar în timpul travaliului voi sta fără mască, dar nu. Regulile sunt reguli. Mi-au dat asistentele masca jos în timpul expulziei, la final, pentru vreo 5-10 minute (că atât a durat, yey), și cam atât. În rest, am fost perfect camuflată, ochelari de soare îmi mai lipseau și nu m-ar fi putut recunoaște nici familia.

Hai să ne distrăm și cu o poză din timpul taberei nocturne. Normal că mi-am acoperit ochii, că doar n-am poze cu mine aici pe blog nici în circumstanțe mai favorabile, ce-ar mai fi să încep cu poze din sala de nașteri 🙂

Felicitări! Aveți un prag înalt al durerii!

Mi s-a făcut prima dată acest compliment unic la nașterea Oliviei, când lucrurile s-au întâmplat atât de repede încât nu am mai apucat să mi se facă epidurala. Așa că am simțit 100% toate contracțiile, o experiență completă cum s-ar zice. A fost dureros, n-o să mint, dar nu chiar atât de dureros pe cât îmi imaginasem văzând femeile care nasc prin filme. Doctorița mea de atunci a fost prima care mi-a zis că „am un prag înalt al durerii”.

Sincer, nu prea e ceva cu care m-aș lăuda, sună de parca as fi masochistă. Și zău că nu-s 🙂 Mai mult, când mă lovesc cu capul de vreun dulap (li se întâmplă des persoanelor înalte ca mine), n-aș zice că trec chiar ușor peste.

Dar iată că și la nașterea lui Vlad mi-am etalat această super-putere. Doctorul de gardă i-a transmis la telefon doctoriței mele că „pacienta are contracții, dar nu prea arată, se ține bine”. Mai târziu, în sala de nașteri, când eram monitorizată dar încă fără epidurală, doamna doctor comenta ca la un meci: „oho, asta a fost o contracție bună, de 120!”. „Ce înseamnă 120?” – întreb eu – „120 din cât?” „…Din 100. Aveți un prag înalt al durerii”.

Q.e.d.

După epidurală, nu s-a mai mirat nimeni, că n-am mai simțit nimic.

Să scrieți frumos pe grupul de nașteri

Spre deosebire de prima naștere, la Regina Maria, unde mi s-a părut că pe parcursul scurtului travaliu nu prea m-a băgat nimeni în seamă in mod deosebit, ba chiar m-au mai și lăsat singurică în sala de nașteri din când în când, de data asta am avut parte de o experiență complet diferită.

Pe lângă doamna doctor, care a stat cu mine permanent, am avut norocul să nimeresc două asistente foarte inimoase și mai ales foarte vorbărețe, datorită cărora nu am simțit cum a trecut timpul. De la 3, de când m-am internat, până la 7.30 când s-a adus tortul :)), am stat de vorbă. Mi-au povestit despre copiii lor, despre ce se mai întâmplă funny prin spital, despre covid și despre câte în lună și în stele.

Cel mai amuzant a fost însă când încercau să îmi pună o branulă de capacitate mai mare, la care venele mele tot insistau să se spargă, așa că una dintre asistente mi-a zis, mai în glumă mai în serios, că speră să nu mă plâng de experiența asta neplăcută pe grupul de nașteri:) Și apoi a început să povestească cum a intrat și ea acolo de curiozitate, să vadă ce feedback sau ce curiozități au pacientele sau să mai răspundă unor nelămuriri. Era intrigată, printre altele, că tot întreabă viitoarele mămici despre ce fel de oja să aibă la naștere, și alte detalii de-astea juissy.

Asta mi-a amintit de un episod din New Amsterdam (you know, MC Dreamy nr 2, How can I help?), în care o pacientă face live blogging din spital, plângandu-se de orice mic detaliu, așa că medicii se dau peste cap pentru a o mulțumi, din dorința de a obtine un rating cât mai bun 🙂

Ești atât de vie!

După ce s-a terminat distracția în sala de nașteri, am fost invitată spre salon. Între timp îmi ieșise și rezultatul testului PCR, negativ, așa că mi se alocase o cameră normală.

Și pentru că ma simțeam bine, la circa 30 de minute după ce Vlad își făcuse apariția zgomotoasă în lume, mergeam pe picioarele mele spre cameră, însoțită de o asistentă. Mi-a deschis usa și m-a prezentat colegei de salon: „doamna a nascut acum jumătate de oră, o cazăm aici cu dumneavoastră”.

Colega mea de camera m-a privit cu ochii mari și a avut cea mai surprinzătoare reacție ever: „wow… ești atât de … vie!”

N-am știut ce sa înțeleg din asta, dar misterul s-a elucidat în scurt timp. Colega născuse prin cezariană, era în prag de externare, dar se pare ca a avut o recuperare mai grea, pentru că se misca cu dificultate chiar și în a 3a zi.

Intimitate, dar nu prea

Nu doar că m-am nimerit să nasc în pandemie, dar m-am nimerit să nasc și fix când se lucra la noul lift exterior al spitalului. E un talent să îți alegi un asemenea moment, știu!

Așa că, pe lângă zgomotul suav de bormașini și ciocane pe care l-am auzit timp de 2 zile… am avut parte și de public, ca să zic așa.

Mai bine las poza să vorbească de la sine 🙂

Bagajul meu de maternitate – contra curentului

As fi zis că mi-am luat la mine tot ce era necesar. Adică actele, dosarul de analize, un body si un scutecel pentru Vlăduț pentru externare, o baterie externă și… cam atât. Mi-au mai fost livrate de acasă niște căști și o carte, mi-am dat seama de utilitatea lor în prima zi de spital. Oricum, una peste alta bagajul meu încăpea într-un rucsac de laptop, lejer.

Cele 2 colege de cameră pe care le-am avut pe parcursul celor 3 zile mi-au arătat însă că sunt o pasăre rară. Erau cu trollerul după ele – ceea ce are sens dacă îl alegi din motive practice, pentru a-l trage ușor după tine, nu pentru volum. Doar că ale lor erau pline ochi. Pe principiul „să fie, că nu se știe”.

Am avut și norocul de a vedea cu ce fel de lucruri se umplu astfel de trollere. Se pare că o adevărată doamnă nu poate ieși din spital după nastere decât machiată ca pentru o nuntă. Așa că e musai să ai în bagajul de maternitate 10 pensule, 3 fonduri de ten, 2 rujuri … s-a înțeles ideea.

Poză de paparazzi. Grăitoare, cred.

Păreți echilibrată, o să fie bine.

Am lăsat complimentul suprem pentru final. Înainte de externare, medicul neonatolog a venit în vizită, să ne dea câteva instrucțiuni de folosire a nou născutului și câteva încurajări personale.

Colegei de salon, foarte tinerică și la primul copil, a avut să-i spună mai multe. Pentru mine s-a rezumat la „dumneavoastră păreți echilibrată, o să fie bine!” 🙂

O fi vrut să zică…. că par suficient de trecută prin viață? M-or fi trădat ridurile? 🙂

Lăsând gluma la o parte, doctorița m-a citit bine. Spre deosebire de nașterea Oliviei, la care imi amintesc clar explozia de hormoni, senzații și emoții, la această a doua naștere am fost super calmă. Și nu îmi asum tot meritul, pentru că da, o parte a fost autocontrol, dar cealaltă parte a fost un echilibru fizic, pur și simplu corpul meu parcă nu s-a mai îmbătat ca prima dată.

Nașterea e doar un moment scurt, copilul e un full-time job de durată

Cam așa a fost nașterea lui Vlad, în instantanee. Ușoară, relativ scurtă, presărată cu momente amuzante.

Dar fuse și se duse.

Știu că multe femei se sperie de momentul nașterii de parcă ar fi apogeul suprem al dificultății prin care poți trece în viață. Și eu am crezut la fel, la primul copil. Dar nu, greul de-abia apoi urmează. La o săptămână după naștere nici nu îți mai pasă, nici nu mai contează cum ai născut, cât de repede, și alte detalii de genul. Rămâne doar momentul prezent, în care te lupți cu noul, cu oboseala, cu alăptarea…da, alăptarea (până se reglează) e infinit mai grea decât nașterea și din păcate pentru ea ne pregătim și suntem pregătite insuficient. Dar asta e o altă poveste.

P.S: Acesta a fost un text scris de-a lungul a 29 de zile. Și nu, nu din cauză că aș fi creat vreo capodoperă literară:) ci pentru că, după cum spuneam dar țin să mai repet, nașterea e cel mai ușor lucru. Aventura de-abia apoi începe.