Spre surprinderea tuturor și mai ales a mea, după ce Olivia a citit toate cele 24 de Pisici Războinice o dată, și apoi primele 4 sau 5 cărți încă o dată, a acceptat că mai e loc și de alte lecturi în viața asta și s-a apucat de „Războiul care mi-a salvat viața”.
Romanul, scris de Kimberly Brubaker Bradeley (greu nume!) ar fi, zice-se, potrivit pentru adolescenți. L-a citit Olivia cu mare ușurință, l-am citit și eu, și pot afirma că e ok de la 8 ani în sus, pentru micii cititori care deja au viteză la citit. Nu are fraze întortocheate, nici cuvinte grele, nici descrieri. Mult dialog, multă acțiune și multe emoții.
O poveste frumoasă despre nevoia copiilor de dragoste și despre cum aceasta poate repara efectele neglijentei. Mie mi-a plăcut foarte mult și cred că e o lectură de recomandat și în școli (pentru că e de 10 ori mai atractivă și mai educativă decât Ion Creangă sau George Toparceanu).
Dar cum aceasta nu e recenzia mea ci e una dintre #RecenziileOliviei, o las pe ea să povestească despre carte. 🙂
„Ada și fratele ei, Jamie, sunt niște copii din Londra. Ada are 11 ani și Jamie 7. Dar Ada e diferită. Are un picior olog. Din această pricină mamei Adei îi era rușine cu ea și o bătea mereu și nu o lăsa să plece din apartament. Într-o zi, Ada și fratele ei au plecat de acasă. Au ajuns la o doamnă pe nume Susan Smith, care îi iubea ca pe proprii ei copii. Ada a hotărât să învețe să călăreasca. Și-a făcut și două prietene, Daisy și Maggie. Mi-a plăcut cartea pentru că Ada trece prin multe aventuri. Vi-o recomand! ❤”
(Povestirea Oliviei)
Și pentru că am citit amândouă cartea foarte repede și am vrut să ne verificăm una pe alta, să vedem că n-am sărit nimic 🙂 , dar și pentru că ne-au atras atenția lucruri diferite, mi-a venit ideea unui „interviu” bidirecțional. Voila!
Intervievat: Olivia, intervievator: mami
– De ce crezi că se cheamă cartea așa, Războiul care mi-a salvat viața?
– Pentru că Ada locuia într-o căsuță cu cineva și din cauza războiului a trebuit să se ducă să locuiască cu altcineva. Și i-a fost mai bine unde s-a dus, pentru că unde stătea înainte mama ei n-o iubea deloc.
– De ce crezi tu că era Ada mereu furioasă, chiar și atunci când oamenii se purtau frumos cu ea?
– Pentru că era un pic rușinata, cred, că ea nu știa lucruri…nu știa și nu înțelegea nimic.
– Si ce făcea Ada de câte ori era speriată sau furioasă?
– Mințea.
– Care e diferența dintre a minți și a fi mincinos? Ai ținut minte ce a explicat Susan?
– Păi a fi mincinos înseamnă să minți mereu. Dacă e nevoie, dacă nu-i nevoie, minți pentru că așa ești tu și așa vrei. Dar să minți fără să fii mincinos înseamnă să minți o dată, sau de mai multe ori, ca să fii în siguranță sau ca să te salvezi de ceva.
– Ai văzut că Ada a învățat multe lucruri de una singură? Asta înseamnă sa fii autodidact. Mai ții minte tot ce a învățat sau a încercat să învețe de una singură?
– Daa, a învățat să meargă, dar nu prea i-a ieșit, apoi a învățat să călăreasca. A învățat să vadă spioni, și o dată chiar i-a reușit. Și a încercat să coase la mașina de cusut, dar a stricat-o.
– Dar de ce crezi tu că Ada nu a vrut să învețe să citească, atunci când Susan i-a propus să o ajute?
– Pentru că Ada nu credea în ea și mereu zicea că nu vrea, ca să nu se facă de râs.
– Ai reținut ce i-a spus Ada polițistului, când el nu a crezut-o?
– I-a spus că de la piciorul ei olog până la creier e distanță lungă.
Intervievat: mami; intervievator: Olivia
– De ce crezi că a ajuns Ada tocmai la Susan?
– Pentru că n-a vrut nimeni să îi ia pe Ada și pe fratele ei, deoarece erau foarte murdari, iar oamenii din sat se fereau de copiii murdari, credeau că sunt obraznici și greu de crescut. Susan n-a vrut copii deloc, dar i i-a adus doamna care se ocupa de asta, cam cu forța, pentru că știa că i-ar prinde bine să aibă o ocupație.
– Unde se simțea Ada mai bine, la Susan sau acasă la mama ei?
– Ea se simțea mai bine la Susan, numai că nu credea că va sta acolo prea mult timp și nu voia să își facă iluzii, pentru a nu fi dezamăgită la plecare. Și pentru că fusese obișnuită cu bătăi și alte lucruri rele, nu-i venea să creadă că merită să fie tratată frumos.
– Mai știi ce-a găsit Jamie?
– Un motănel foarte murdar, căruia i-a zis Bovril, după băutura pe care o beau ei în fiecare seară.
– Dar Ada avea și ea animal de companie?
– Ei, nu chiar animal de companie, dar îl avea pe Untisor, poneiul pe care a și învățat să călăreasca.
– Ce a primit Ada cadou de Crăciun?
– A primit o rochie de catifea verde, făcută de Susan, pe care a crezut că nu o merită pentru că era prea frumoasă pentru ea.
– Dar ea ce le-a făcut cadou lui Susan și lui Jamie?
– Le-a împletit câte un fular.
– De ce crezi că Ada mintea sau era nepoliticoasa tot timpul?
– Mințea pentru că de când evadase de acasă totul era nou pentru ea, erau foarte multe lucruri și chiar cuvinte despre care nu știa ce înseamnă, asta o făcea să fie furioasă, și când era furioasă mințea sau se purta urât, ca un mecanism de apărare.
– Crezi că ea era cam prostuța?
– Nu era deloc prostuța, chiar era deșteaptă. Doar că stătuse 10 ani doar în casă, fără să vadă nimic. Nu știa nici măcar cum arată iarba. Iar acum pur și simplu avea foarte multe lucruri de învățat dintr-odata.
Poate n-au fost suficiente indicii despre ce se întâmplă în carte, în întrebările de mai sus, așa că o să mai adaug ceva despre fundalul istoric. Acțiunea se întâmplă în anii 1939-1940, la începutul celui de-al doilea război mondial, când se zvonea că Londra va fi bombardata și Anglia încerca să își protejeze cetățenii. Cei mici au ocazia de a afla câte un pic despre ce înseamnă războiul, despre cum se raționalizau porțiile de mâncare, despre spioni și despre bombe. Dar nu abundă în detalii, focusul e pe povestea Adei și pe lupta ei interioară de a accepta că nu e defectă și că are dreptul să fie iubită.
Dacă nici asta nu-i o recenzie ieșită din tipare… promit că mai încerc. Iar Olivia promite că revine cu o nouă recenzie a romanului Tabăra, tot de la editura Arthur. Rămâneți aproape sau, cum ar zice Olivia, nu uitați să dați like și să vă abonați 🙂
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns