Cea mai iubită profesoară

Stăteam aseară cu capul pe pernă și mă gândeam la învățătoarea Oliviei, la școala ei, la orele online, și dintr-una într-alta m-am întors un pic în trecut și mi-am adus aminte de cea mai iubită profesoară. Profa de mate din liceu.

Ce-o mai face? M-am întrebat. Știam că a a avut niște obstacole în viață, speram că a trecut cu bine peste ele și că, dacă o caut pe internet, voi afla că e ok, că profesează în continuare, că e la fel de iubită astăzi pe cât am iubit-o eu și ceilalți colegi din generația mea. Dar n-am găsit nimic din ce mi-aș fi dorit.

Așa că m-am decis să scriu eu o filă pe internet. Pentru ca dacă doamna profesoară sau vreunul dintre copiii dumneaei are curiozitatea de a-și pune numele în Google, să afle că stilul ei de a preda și simpla ei prezență în liceu au fost ceva rar întâlnit.

Profa de mate nu a stat niciodată, în clasă, pe un piedestal. Nu ne-a privit de sus. Nu a considerat că un profesor trebuie să inspire frică. Din contră, s-a purtat cu noi de parcă eram copiii ei. Prietenii ei.

Sigur, se mai supăra, că nu eram nici noi ușă de biserică. Dar se supăra pe chestiuni legate de matematică, nu de comportament neadecvat, pentru că nu exista așa ceva la ora ei. La alte ore, la alți profesori, exista. O, și încă cum!

Iar când se supăra, maxima jignire pe care ne-o arunca în față era: „Urâților! Vă dau lucrare!”. Și, dacă o făcea, ora viitoare ne aducea bomboane, de parcă ar fi vrut să își ceară scuze că s-a purtat ea nepotrivit.

Ne aducea bomboane, de fapt, destul de des. Din senin, fără vreo ocazie. Întotdeauna Chokotoff, bomboanele ei preferate. Tare bune mai erau. Încă le asociez cu imaginea ei. Și nu le punea pe catedră, să luăm de acolo, ci venea printre bănci și ne servea chiar ea.

Venea nu doar printre bănci, dar se și așeza în bancă. Atunci când scotea pe cineva la tablă, ea se așeza în locul lui și urmărea de acolo ce se întâmplă, îl ajuta și pe colegul de bancă, pe cei din față și pe cei din spate.

Asculta mereu ce aveam de spus. Într-o oră în care ne preda o demonstrație, plină de niu și eta, cineva din clasă a întrebat de ce folosim doar litere de astea dubioase, care nu ne sunt familiare, de ce nu punem ș și ț. Profa de mate s-a gândit puțin, a șters literele controversate de pe unde le scrisese, le-a înlocuit cu ș și ț și a continuat așa mai departe.

Ne întreba ce planuri de viitor avem, la ce facultati vrem să dăm. Pe mine și pe un alt coleg, care ne-am exprimat dorința de a preda și noi, cândva, ne-a pus să pregătim o lecție și ne-a luat la o clasă de a noua, să predam în locul ei, sa vedem cum ne simțim.

În clasa a 12a, când toată lumea se pregătea pentru admitere, mai lăsa programa deoparte, cel puțin materia care nu era importantă pentru bac și ne punea să facem fiecare, la clasă, modele de subiecte de la facultatea la care voiam să dăm. Unii făceam subiecte de poli, alții de ASE, cei care nu aveau de gând să dea vreo admitere la mate făceau teste de biologie sau de altceva. O chemam de câte ori ne loveam de o problemă complicată. Dacă i se părea de interes pentru toată lumea, o rezolvam la tablă. Altfel, se așeza în bancă, lângă cel care o chemase, îl trimitea pe colegu de bancă să stea la catedră, își sufleca mânecile și se arunca pe problemă, cot la cot cu cel blocat.

Cred că a fost singura profesoară care s-a comportat ca și cum materia ei nu era cea mai importantă… pentru toată lumea.

Tot într-a 12a a organizat niște ore de pregătire pentru bacalaureat în weekend, la școală, cu toate clasele ei deodată. Stăteam acolo câte 2-3 ore și rezolvam integral subiecte. Gratis.

De altfel nici nu prea făcea meditații. Avea putini copii și probabil îi accepta doar la insistențele părinților.

Știu pentru că am mers și eu la profa de mate acasă, dar pentru a mă pregăti pentru olimpiadă. Tot gratis. Ne chinuiam împreună la niște probleme încuietoare, îmi amintesc cum își punea bărbia pe coate și se uita la problemă, supărată, și se entuziasma brusc când își dădea seama cum se face.

Era frumoasă, profa de mate, frumoasă și dulce, cu ochi albaștri, jucăuși, și zâmbetul mereu pe buze. Și copiii ei îi semănau.

Nu mai știu în ce an, de ziua ei, eu și 4-5 colegi am sunat să vedem dacă e acasă și ne-am dus la ușa ei, pe nepusa masă, cu un mănunchi de baloane colorate, umflate în fața blocului.

Oare câți profesori s-au trezit cu baloane la ușă? Dacă nici ăsta nu e un indicator al afecțiunii câștigate, atunci nu știu care ar putea fi.

Și ar mai fi și alte amintiri frumoase, nelegate de matematică, ci de concursuri, drumuri cu trenul, reguli încălcate, sfaturi de viață. Dar pe acestea le păstrez doar pentru mine.

Cu drag, pentru doamna profesoară Livia Tănase, prietena noastră, cea care ne-a predat matematica cu bucurie și ne-a tratat de la egal la egal.