Am plecat pentru o săptămână acasă la părinți, însoțită de un teanc de cărți serioase. Un pic de beletristică mai de nișă, un pic de psihologie, un pic de parenting. Aveam planuri mari.
Praful s-a ales de ele, pentru că pe măsuța de cafea a mamei am dat de una dintre cărțile alea a cărei citire îți provoacă o plăcere vinovată. Știi că ai putea citi ceva mai valoros, și totuși nu poți lăsa cartea din mână fără să afli cum se termină „telenovela”.
Hai să zic câteva cuvinte despre „În țara norului alb„, de Sarah Lark. E povestea a două femei din Anglia care ajung să își continue destinul tocmai în Noua Zeelandă, una dintre noile colonii ale Marii Britanii în care femeile erau la vremea aceea păsări rare. Bărbații care se aventuraseră acolo pentru a pune bazele unor ferme erau nevoiți să își „comande” soții de peste mari și țări. Toate premisele unei acțiuni interesante și a unei lecturi din care afli lucruri noi.
Ei, începutul a fost promițător. Le-am cunoscut pe Gwyn și pe Helen, cele două femei din clase sociale diferite care dau curs „invitației” la căsătorie în Noua Zeelandă, fiecare dintre ele îmbarcându-se pe acest drum cu speranța unui anumit viitor în minte. Helen caută un bărbat cultivat și sensibil, Gwyn vrea să evadeze din societatea cultivată în care e obligată să trăiască și visează la un soi de cowboy neînfricat. Bineînțeles că nimeresc relativ pe dos și de aici începe lupta lor de a-și asigura o viață cât de cât mulțumitoare, deși e altfel decât ce au visat.
Cum ziceam, subiectul e plin de potențial și stilul scriiturii e fluid, deși cartea sperie un pic prin grosime (600+ pag) se citește ușor. Cred că mi-ar fi plăcut să fie puțin mai descriptiva, mai cu figuri de stil, pentru că acțiunea ar fi permis asta și ar fi fost îmbrăcată astfel într-o emoție mai autentică.
Mă opresc aici cu spoilerele, pentru că e o carte plăcută și nu vreau să stric nimănui surpriza lecturarii ei. Dar:
Mi s-a părut că momentele care ar fi putut fi puncte culminante nu au fost scoase în evidență, și că în toată cartea au loc o grămadă de răsturnări de situație și evenimente neașteptate, dar care sunt înșirate așa… într-un stil banal. Pe principiul „cantitate, nu calitate”. În mod cert s-ar putea face un film serial după „În țara norului alb”.
M-a terminat nervos faptul că traducătoarea nu pare să stăpânească bine gramatica limbii române. Pe tot parcursul romanului, „să știi” e scris „să ști”, semn că n-a fost la mijloc vreo eroare de tipar, ci o lipsă de cunoaștere a formelor de conjugare a verbului „a ști”. Nu-s eu un Grammar nazy, dar am avut diriginte de limba română exact în acei ani cheie în care se pun bazele scrierii și vorbirii corecte. Și, de câte ori văd un număr nepotrivit de „i”-uri în cărțile citite, îmi dau virtual ochii peste cap și nu înțeleg de ce le e așa greu unor oameni despre care presupun că au terminat filologie să își însușească niște reguli absolut logice. La fel cum mă zgârie pe creier la birou să aud prețiosul „pe care” înlocuit mereu de mult mai ușorul „care”. Dar hai să zic că la birou sunt printre oameni de profil real, nu le-o fi plăcut gramatica, inspir, expir, trec mai departe.
Tot din sfera scrierii corecte, m-a depășit alegerea editurii Rao de a pune pe coperta ediției citite de mine titlul scris cu prima litera mică. De fapt nu doar pe copertă, ci și pe spate și pe coperta interioară, cartea asta e înregistrată în arhive cu un titlu cu litera mică. „în țara norului alb”. M-a intrigat treaba asta și am căutat și traduceri în alte limbi. Titlul începe regulamentar cu litera mare. En el pais de la nube blanca. Ce frumos sună.
Apropo, Sarah Lark e de fapt un pseudonim, autoarea e de origine germană. Și pare pasionată de Noua Zeelandă si poporul maori, are mai multe romane plasate în același context.
Un gând plăcut cu care am rămas în urma lecturii a fost „ce bine că azi nu mai există atâtea convenții sociale!”. Zău, pentru femeile din secolele trecute viața de adult era o mare plictiseală. Învățau o copilărie întreagă lucruri „esențiale”, precum aranjarea mesei, reguli de primire a invitaților, când se cade și când nu se cade să vorbești cu un bărbat și altele asemenea. Dacă ați văzut de exemplu The Crown, despre viața actorilor principali ai monarhiei britanice, știți la ce ma refer. Convenții peste convenții. Educația fetelor consta exclusiv în însușirea unor reguli pe care nici măcar nu le vedeau a fi logice, erau pur și simplu moștenite și păstrate de dragul tradiției. În schimb, noțiunile elementare de educație sexuală sau măcar simpla întrebare „cum se fac copiii?” erau subiecte tabu, despre care doamnele n-aveau voie să vorbească, se trezeau în noaptea nunții efectiv în fața necunoscutului, neștiind exact ce urmează să li se întâmple.
M-a amuzat în carte relația dintre Gwyn și servitorii ei de origine maori (poporul băștinaș din Noua Zeelanda), pe care ar fi trebuit să îi învețe regulile înaltei societăți din Anglia. Pentru poporul maori, unele reguli n-aveau deloc sens, erau complet nepractice, și ei nu se sfiau să scoată în evidență timpul pierdut inutil. De exemplu, vesela de argint părea să fie un etalon al unei familii înstărite și nu se cuvenea să nu ai argint în casă. Problema cu argintul era însă că acesta trebuia curățat săptămânal, pentru a nu se înnegri. Un servitor englez ar fi luat asta drept o realitate bătută în cuie și ar fi irosit una din șapte zile pe argintărie, un servitor maori însă e în stare să verbalizeze inutilitatea acestei tradiții și să le spună stăpânilor că își complica singuri viata și că ar putea alege tacâmuri din materiale mai practice 🙂 Niște vizionari.
De-asta câteodată e bine să ieși din bula ta și să analizezi și ce se întâmplă în alte cercuri, s-ar putea să ai revelații.
Și pentru că e o carte cu de toate (deci și cu scene de dragoste, finalizate dezamăgitor în 2-3 rânduri), și pentru că în Noua Zeelandă femeile erau la începuturi rare, nu putea să lipsească din roman iubirea… de la bărbat la bărbat. Zic doar așa, ca avertisment, poate are cineva alergie.
Gata cu pseudo recenzia zilei. Multe gânduri rătăcite și dezorganizate, dar ori scriam așa, ori nu mai scriam deloc 😀 Nu prea mai am timp să fiu perfecționista.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns