Să speri la ce-i mai bun, să te pregătești pentru ce-i mai rău

Am vorbit destul de des cu soțul sau cu prietenii despre potențiale meserii de viitor, pentru că deh, avem copii și nu că am vrea să îi împingem spre, dar măcar să îi expunem unor informații care să îi ajute să aleagă ceva care să le și placă și din care să poată trăi liniștiți. Și oricât ar zice unii și alții că IT-ul va fi în continuare un pariu sigur pentru mințile matematice, mie mi se pare acum că cea mai mare nevoie a următorilor 10-20-30 de ani va fi de psihologi și de diverși specialiști în tulburări psihice sau comportamentale.

Pentru că ultimii doi ani au fost grei pentru toată lumea. Pandemia ne-a lovit pe nepusa masa, ne-a gasit complet nepregătiți. Nu îmi imaginasem nici în cele mai ciudate vise și nici nu văzusem filme care sa ma pregătească pentru a duce gunoiul, în primăvara lui 2020, cu mâinile înfășurate în 3 straturi de mănuși, câte un strat pentru fiecare ușa pe care o aveam de deschis în drumul meu 😀 Nu fusesem pregătită să spal ambalajele cumpărăturilor din supermarket sau sa las tot ce era impermeabil în cada la dezinfectat, înainte de a-l pune în frigider. Începutul pandemiei, pe fondul știrilor din Italia, a fost o nebunie. Îmi amintesc și nu îmi vine să cred.

Și după ce m-am relaxat un pic și am trecut cu brio de primul an, fără sa se lipească niciun virus de noi, am rămas însărcinată și am avut șansa sublimă de a ne izola și mai mult decât o făcusem în 2020, pe fondul studiilor despre efectul unui posibil covid prins în timpul sarcinii. Ce să mai, pandemia a fost o perioadă stresantă și mă bucur că am ieșit cu mintea întreagă din ea. Nu că s-ar fi terminat pandemia, dar am bifat în sfârșit covidul, după 2 ani „pe curat”, așa că după 3 doze de vaccin și 2 liniuțe pe teste ne simțim maxim de protejați 😀

Și cum de grijile pandemiei am scăpat, au venit grijile războiului. Cui pe cui se scoate, nu? Am făcut rost de pastile de iod, să le am în casă, am făcut oarecare provizii de bun simț (și nu de ulei) „în caz că”, și cam atât. Apoi am decis că pot să mă relaxez. Asta până azi, când compania pentru care lucrez a început să își prezinte planul de siguranță a angajaților, pentru cazul în care situația din Ucraina escaladează. Și cum sa zic… sunt genul de persoană optimistă care speră la bine, dar ia în calcul și situațiile complicate. Cândva, aveam rucsacul de cutremur pregătit, sub bancheta din sufragerie, fără să fiu cu adevărat stresata sau speriată de vreun cutremur, ci doar pentru că mai bine previi decât să combați.

Dar astăzi, când i-am auzit pe alții discutând cu atâta seriozitate despre posibile planuri de evacuare și alte lucruri similare, am simțit cum începe iar să mă cuprindă teama. Cred că una e să faci tu planuri personale, „just in case”, alta e să auzi cum se fac eventuale planuri …pentru tine. Chestia asta îți dă senzația că poate alții știu mai mult, sau că poate ești tu prea relaxat.

Prin urmare, în capul meu au început iar să se învârtă gândurile de tipul „ce facem dacă?”. Și mi-e ciuda, pentru că după un weekend departe de București în care ma deconectasem de tot și de toate, am început săptămâna cu voie bună și cu intenția de a-mi face noi planuri de vacanță, de a căuta niște cazări drăguțe pentru viitoarea escapadă…și alte planuri de-astea de existență normală. Dar cică trebuie să le pun un pic pe pauză și să mă pregătesc pentru ce e mai rău. Și oricât mi-aș repeta că e doar o măsură de precauție, că viitorul este sigur, creierul e din ce în ce mai greu de convins. E greu să speri la bine, când știrile care te înconjoară vorbesc doar de rău. Până și Olivia a venit zilele trecute aratandu-mi o gluma care circula pe grupul ei de Whatsapp: cum că după pandemie, război și schimbări climatice, urmează să vină o armată de stafii (de fapt White Walkers din Got, i-am recunoscut eu în poză). Creepy.

Cum ziceam, ca sa închei ciclic, o să fie mare nevoie de psihologi în viitor. Și nu musai pentru probleme mari, ci pentru anxietățile care ne umplu viata de zi cu zi. Zău că dacă aș avea timp m-as duce la psiholog exact așa cum m-as duce și la sala de fitness: pentru întreținere, nu ca să slăbesc ci ca să mă mențin slabă. Adică sănătoasă.