„Locul unde mai trăia ziua”, de Mona Șimon – un roman inedit și plin de suspans!

„Și au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți.”

Așa se termină cele mai multe dintre poveștile cu care am crescut, ba chiar și o mare parte dintre cărțile sau filmele romantice cu care ne delectam, ca adulți. O sumedenie de povești care te fac să crezi că tot ce e mai dificil într-o relație e începutul: tatonarea, îndrăgostirea, îndoielile alegerii … toate acestea culminând cu o nuntă răsunătoare și cu eticheta de „Final”, ca și cum n-are sens să mai continuăm povestea, că sigur e doar lapte și miere după aceea.

Ghinion însă, viața reală nu e chiar așa. Nu doar ca apar copiii, dinamica se schimbă, oamenii se mai ceartă, dar peste toate acestea își mai lasă și timpul amprenta lui necruțătoare.

Romanul de debut al Monei Șimon este unul extraordinar de curajos, pentru că aduce în lumina reflectoarelor o iubire nu doar matură, dar și la capăt de viață.

Mai poate exista fericire, la adânci bătrâneți, chiar dacă ești alături de jumătatea pe care ai iubit-o toată viața?

„Locul unde mai trăia ziua” ne provoacă să găsim răspunsul acestei întrebări, făcându-ne martorii unei povesti inedite, care stârnește de la bun început curiozitatea, care emoționează și care te face să reflectezi asupra propriei existențe.

Dar stai, cine e autoarea asta de care n-am mai auzit până azi? Mona Și.. mai cum? 😀

Nu s-a mai auzit de Mona, în postura de scriitor, pentru că acesta e primul ei roman. Eu am reușit sa o cunosc (atât cât poți cunoaște un om doar online) ca participantă și ulterior câștigătoare la SuperBlog, am avut ocazia să constat atunci cât de creativ și inteligent poate scrie, și i-am cumpărat romanul de dragul ei și din dorința de a-i susține visul. Mă așteptam să fie drăguț.

Mare mi-a fost surpriza sa citesc nu un roman „drăguț” și atât, ci o scriitură matură, bine gândită și plină de forță. Mona ar fi putut să joace la sigur și să inventeze niște personaje desprinse din prezentul ei și de o vârstă similara, pentru a-i fi ușor să se puna in pielea lor. Dar ea a decis să riște, plasându-si personajele la o vârstă foarte înaintată și descriind realități și probleme pe care ea n-a avut cum să le traiasca.

Iar rezultatul este atât de credibil și de emoționant, încât nu pot decât să îi aplaud talentul și să declar că acest roman de debut încă necunoscut a fost pentru mine mai acaparator decât multe cărți celebre, cu publicitate masivă în spate. Atât de acaparator încât l-am citit noaptea, sub pătură, la lanterna telefonului 😀, ceea ce spune multe.

Nu vreau să divulg detalii despre acțiune, așa că mă voi rezuma la atât: romanul urmărește povestea unui cuplu aparent fericit și al celui mai apropiat prieten al lor, sărind prin timp ba înainte ba înapoi, astfel încât cititorul să înțeleagă toate pârghiile care pot duce o viață intr-un anumit punct, neașteptat și nedorit. Romanul are suspans, fiecare capitol se termină în așa fel încât te face să uiți de ceas și să mai dai încă o pagină, are și crimă (hm, oare doar una?), are și iubire (atât declarată, cât și secretă), are promisiuni și traume, are personaje bine conturate, un mix interesant de bine și rău, și mai are și pasaje lirice, perfect introduse în mijlocul acțiunii.

„Trecerea bruscă de la viață la moarte e perfect acceptabilă pentru oricine. A muri subit poate fi și o binecuvântare.
Să treci însă din amurgul vieții într-o noapte ștearsă și palidă, să fii nici mort nici viu, să nu exiști, însă să continui să fii, un ‘a fi’ căznit în care însăși dăinuirea ta devine focul care arde existența celor din jur și propria-ti neființă se preface în catalizatorul nimicirii lor, este ceva lugubru.”

(Locul unde mai trăia ziua, Mona Șimon)

Romanul Monei mi-a amintit puțin de stilul lui John Steinbeck, prin faptul că la un moment dat pune pauză firului narativ principal, permitandu-si un moment de filozofie asupra complexității vieții și a provenienței răului, dar mi-a amintit oarecum și de Frederik Backman, prin aplecarea asupra problemelor vârstei a treia. Faptul că mi-au fugit gândurile spre acești doi mari scriitori nu poate fi citit decât ca un compliment.

„Locul în care mai trăia ziua” nu este ceea ce pare. Nimic nu e predictibil în desfășurarea acțiunii, nici chiar personajele nu sunt ceea ce am crede la început. Povestea inventată de Mona e ca o piesă de teatru cu final neașteptat, ca niște bucăți de puzzle ale căror contururi individuale te induc în eroare și te fac să te miri când vezi, în cele din urmă, imaginea de ansamblu.

Asa că dacă vreți un roman inedit, ușor de citit dar cu un stil bine conturat, cu un subiect altfel și cu personaje ieșite din tiparele clasice, romanul Monei Șimon este perfect!

Îl găsiți în Colecția Violet, alături de alți autori români contemporani.

Alte recenzii la fel de entuziaste ca și a mea se găsesc deja pe GoodReads.

Iar pe Mona o găsiți și aici.