În fiecare iarnă am așteptat zăpada, cu entuziamul unui copil. Pentru mine ninsoarea înseamnă joacă, oameni de zăpadă, sanie, obraji imbujorati, peisaje feerice, alb, bucurie. Așa că luna februarie nu m-a dezamăgit. A adus cu ea zăpada mult așteptată.
E ușor sa privesc lucrurile așa, de la oraș. Mă satur de frumos, în parc, iar străzile se curăță singure, cu ajutorul unor mașini magice.
În lumea satului, însă, zăpada e privită cu ochi pragmatici. Ea înseamnă un lucru bun pentru recolte, atunci când cade la timp, și mai înseamnă și muncă. Pentru că acolo, la sat, zăpada nu se deszăpezeste în timp ce tu privești pe geam, ci la lopată, cu trudă și sudoare. Iar lopata nu discriminează, te acceptă indiferent că ești bărbat sau femeie, că ești în floarea sau în apusul vieții.
Pentru mine, zăpada de februarie a însemnat o ieșire într-un Herăstrău imaculat. Pentru bunica – sau mamaia cum i-am spus toată viața – a însemnat o pneumonie.
Și s-a topit zăpada, și s-a topit și bunica. Rapid, neașteptat, lăsând în urmă mulți „dar dacă aș fi..” și multe întrebări fără răspuns. Singura alinare care ne rămâne e că pe ea n-o speria lumea de dincolo, ba chiar se pregătea pentru ea de când eram eu copil. De circa 30 de ani și-a pregătit cu sfințenie hainele pentru ultimul drum, ca și cum ar fi fost scopul suprem.
E greu de înțeles, dar poate ca unele lucruri trebuie doar luate ca atare. Mamaia ultimilor ani nu mai era mamaia copilăriei mele, dar e normal să se fi întâmplat așa. Viața nu trece fără urme. Rămasă singură, s-a concentrat pe biserică și pe comunitatea de credincioși din sat, și eu am văzut un lucru bun în asta, m-am gândit că îi oferă companie, socializare și scop, un lucru mai greu de obținut la sat. Dar firul Roșu al tuturor întâlnirilor bisericești pare să fie pregătirea pentru moarte – ceea ce poate ajuta uneori, când te simți lipsit de control, dar sunt convinsă că poate și grăbi momentul, atunci când tu oricum nu mai găsești alt sens în jur.
Mamaia copilăriei mele e cea care îmi spunea povești amuzante cu pețitori, după ce îi dădeam promisiunea că nu o să le spun mamei sau, mai rău, la școală. Una dintre poveștile ei deocheate, în versuri, a ajuns totuși până în zilele noastre, la Olivia și chiar și la prieteni de-ai ei. A ajuns la București.
„Mamaie, îmi mai spui povestea cu pețitorii și cu visul fetei? Cel cu Vale-Adanca, Frunza-Verde, Foaie-Lata… nu zic mai departe, promit!”
Mamaia avea mereu grijă să primesc cocoș, când se tăiau pepeni, și să îmi cedeze locul din față de la căruță, ca să pot sta pe capră lângă tataia și să mân calul.
Mamaia mi-a făcut șosete de lână până târziu, inclusiv pentru București, că nu se știe când e rece și e nevoie de ele.
Mamaia are pentru mine miros de Mânuța Maicii Domnului și de săpun de casă, de foc făcut în sobă și de mămăligă prăjită.
Și s-a topit, odată cu zăpada.
Iar din zăpadă au răsărit ghioceii. Ca niște lacrimi albe și discrete, simbol al tuturor telefoanelor amânate, al vizitelor grăbite sau al conversațiilor prea scurte.
81 de ani. Sper ca i-au fost mai plini de împliniri decât de suspine și că drumul i s-a încheiat așa cum și-ar fi dorit și ea.
În Căsuța Oliviei 
Trimit gând bun, Mădălina! Dumnezeu să o odihnească! 🤍
ApreciazăApreciază
Condoleanţe! Să o odihnească Dumnezeu!
ApreciazăApreciază
Of 😦 te imbratisez.
ApreciazăApreciază