169/2024 – 17 iunie, luni
Am avut ceva discuții în seara aceasta cu Olivia care mi-au generat o serie de întrebări filozofice. Printre ele : cum eram eu la vârsta ei, în raport cu prietenii și colegii mei de atunci? Ce simțeam față de ei? Cum alegeam cu cine mă împac mai bine, cu cine îmi petrec timpul? Cât de tare îmi doream să fac parte din grupul fetelor populare? Sufeream dacă nu se întâmpla asta?
Deci listă mare de întrebări, după cum se vede, răspunsuri nu la fel de multe, din păcate.
Sincer, am amintiri din clasele mici, dar mi-e foarte greu să le plasez în timp, nu pot spune cu exactitate care dintre ele sunt din școala primară și care din cea gimnaziala. Ce e interesant e că din clasele 1-4 pot repera cu exactitate doar amintiri cumva neplăcute, legate de emoții mai puternice sau de supărări mai intense. Îmi amintesc în detaliu o scenă în care prietenele mele m-au făcut să mă simt prost pentru că nu am ureche muzicală. Ascultam cu toatele o casetă de tip compilație, m-au întrebat ce melodie îmi place, le-am spus că îmi plac toate, au început să râdă și să comenteze între ele că e normal, că eu nu ma pricep la muzică, îmi place până și melodia cu Alabina (atât de clară e amintirea). Umilire. Mi-aduc aminte invidia pe care o simțeam pe colegele mele cu surori mai mari, care erau la curent cu ce e la modă, care știau multe despre cosmetice, care aveau o anumită atitudine superioară din cauza asta. Mi-aduc aminte frustrarea de a primi, la serbări, doar roluri de prezentator serios în scenete, când eu voiam să fiu personaj, să pot juca și interpreta. Mi-aduc aminte teama care m-a urmărit o săptămână întreagă după ce am scăpat pe jos Tetris-ul unei vecine, atât de rar pe vremea aia, și am fugit în casă fără să știu dacă mai merge sau s-a stricat de la impact, și am tresărit la orice bătaie în ușă, crezând că vine cineva să mă parasca și să le ceara alor mei să plătească jocul stricat.
Și câte și mai câte.
Am și amintiri neutre, desigur.
Dar amintiri ale unor momente de fericire intensă, de bucurie, în raport cu prietenele mele, nu am găsit. Am din astea din alte contexte. De la țară, din vacantele de vară când eram cu toții, și mancam pepene pe saturate, de exemplu. Dar cu colegele, nu, n-am. Cred că am simțit și eu mai mereu că sunt mai prejos decât celelalte, m-am comparat mereu cu cineva, și am ieșit desigur pe minus. Dacă e un sentiment pe care îl pot extrage din toate aceste amintiri dispersate, acela este nesiguranța.
170/2024 – 18 iunie, marți.
Olivia a fost în excursia de final de an, cu clasa și doamna învățătoare. A început desigur cu mici supărări și plângeri la adresa prietenelor ei, a continuat din fericire într-o nota mai pozitivă, astfel că pe final de zi s-a întors extrem de încântată.
Eu ma gândeam că regret dispariția festivităților de premiere de final de an, cele cu coronițe, la care să vină și părinții, sa fie un moment de bucurie colectivă. Au fost înlocuite de evenimente din ce în ce mai sofisticate, în locații atent alese, uneori și cu părinții dar deseori fără. Parcă am fost lăsați prea în afara școlii.
171/2024 – 19 iunie, miercuri
Astăzi s-a întâmplat un lucru bizar și amuzant în egală măsură, care merită documentat aici în scris, ca nu cumva să îl uit vreodată, ar fi păcat.
Aveam programat un eveniment de la birou, intr-o locație care s-a dovedit mai departe decât anticipasem inițial. Ne-am intersectat la ușă, pe picior de plecare, 7 colegi, și am hotărât să mergem grupat, comandand mai multe taxiuri.
Am ajuns jos, am dat sa plasam o comandă, dar fix atunci m-am gândit eu că ar fi mai bine să traversăm, pentru a scurta drumul, căci altfel, din cauza faptului că se lucreaza pe stradă, taxiul ar fi avut de ocolit. Zis și făcut, am traversat. Un coleg deja se entuziasmase că scăzuse estimarea de preț cu 20 de lei. Zicem noi – hai atunci pana la colț, traversăm și cealaltă stradă, sa scăpăm de toată zona în săpături. Bun, ne deplasam în grup organizat peste încă o trecere de pietoni, estimarea de cost mai scade cu 10 lei. Și ne trezim că suntem în stația de autobuz. Tot eu cu ideea (nu am cum sa nu îmi asum aceste merite), zic că ar fi o opțiune sa luam toți autobuzul, decât să ne împărțim în 3-4 taxiuri. Că sa vezi, toate cele 3 autobuze care trec pe acolo sunt bune, am avea 6 stații, grupul decide ca e o idee bună. Cred că a contat și satisfacția de a cobori costul transportului de la 50 lei (initial) pe mașină, la 3 lei pe persoana. Bun, vine autobuzul, urcam în el, avem loc, aer condiționat, se poate plăti cu orice, card STB, card normal, telefon, civilizație ce să mai. Ne așezăm 2 cate 2 pe locurile noaste și discutam fiecare cu partenerul, cu o atmosferă generala joviala. Se vorbește, se râde, nu se sta cu nasul în telefon, lucruri aparent ciudate și deopotriva deranjante. Așa de deranjate că după câteva stații șoferul oprește autobuzul, iese din colțișorul lui și țipă (da, țipă) la noi ceva de genul: „dar numai gura voastră se aude! Nu se poate asa ceva, m-ati făcut de cap! Nu pornesc mai departe până nu tăceți din gură! Citiți aci regulamentul!”. Și se retrage în cabină.
Așa ceva, oameni în toată firea, unii de 2 metri, sa fie certați de un șofer de autobuz pentru că vorbesc unii cu alții…. ne-a luat pe toți prin surprindere și a rămas punctul culminant al serii. Nici n-a mai contat unde am ajuns, că ne-am jucat de-a Masterchef-ul, că am gătit scoici pe plită, nimic n-a putut concura cu experienta din autobuz.
172/2024 – 20 iunie, joi
37 ieri, 38 astăzi.
Nu am multe altele de zis, căci n-am făcut din ziua de azi vreuna ieșită din comun. Chiar ma gândeam pe la prânz ca mi-as fi făcut singura un cadou, dar chiar nu-mi doream nimic. Am sărbătorit cu o limonadă în locul preferat, de una singura și pe grabă, și am primit o brățară handmade de la Oli, pe care scrie Best Mom. Cu siguranță nu m-am simțit așa în seara asta, dar mi-a plăcut ideea și gestul.
Partea cea mai importantă e că mă simt undeva pe la 29-31 de ani, înghețată în timp, și asta n-are de ce sa fie rău.
173/2024 – 21 iunie, vineri
Saptamana asta, trișez. Nu cred ca e de la schimbarea vârstei, ar fi prea de tot, dar de vineri încoace am adormit de fiecare dată odată cu V, așa că mi-am ratat momentul de rememorare a zilei trecute. Așa că iată-mă de fapt pe 24 iunie, încercând să îmi amintesc ce a fost mai special în fiecare dintre sesiunile de jurnal ratate. Mi se pare că se scurge repede săptămâna, și totuși mi se întâmplă deseori duminica, atunci când recitesc și mai corectez tot ce am scris, să mă minunez singură că acele evenimente s-au petrecut atât de recent, când în capul meu ele par a fi mult mai mult în trecut.
Bun, deci după această introducere tip scuza, cred că îmi amintesc că vineri am avut o dispoziție mai gri, din motive pe care nu le-aș putea aprecia exact. M-am bucurat de întâlnirea de la prânz cu prietena mea, care mi-a și făcut o surpriză și mi-a adus flori, dar dincolo de asta cel mai frumos cadou a fost sa o simt foarte fericită și bine dispusă. Molipsitoare 😀. Dacă tot număr ani săptămâna aceasta, aș putea să număr și că ne știm de 30 și… 1, poate 2 ani? Și chiar dacă n-am ținut constant legătura, chiar dacă au fost perioade în care n-am știut multe una despre alta, rămâne pentru mine cea mai veche și cea mai specială prietenie.
Tot azi a fost și ultima zi de școală a Oliviei. S-a încheiat clasa a 4a, s-a încheiat un ciclu, intra de acum într-o altă perioadă pentru care eu una sunt destul de emoționată și temătoare. Îmi dau seama că odată cu gimnaziul vine și adolescența, și mi-e frică de necunoscutul pe care îl aduce. Dar poate că sar prea departe, în loc să mă bucur de clipa asta. Sper să-i rămână primii ani de școală o amintire frumoasă și să uite tot ce n-a fost normal în ei. Să uite că a prins o pandemie, că a învățat sa scrie online, că ea făcea școală într-o camera, pe laptop, și părinții ei lucrau de acasă în alta, că s-a dus la școală cu măști, că a stresat-o mama ei cu dezinfectant și cu o grămadă de griji. Sau poate tocmai astea vor fi amintirile care îi vor rămâne și pe care le va considera ea deosebite, cine știe?
174/2024 – 22 iunie, sâmbătă
Sâmbătă a fost o zi caniculară, în care am încercat să ne adăpostim cum putem și să ne răcorim, fiecare după propria creativitate.
Am pus și apă într-o piscină, pentru copii, s-au jucat și pe acolo, dar per total cel mai plăcut moment al zilei a fost seara, când aerul a devenit din nou respirabil. E așa o atmosferă de Grecia la curte, mai ales că acum au apărut în sfârșit cicadele, și dacă ai închide ochii, ținând cont de temperatură și de sunete, te teleportezi instant.
175/2024 – 23 iunie, duminică
Inițial avusesem alte planuri pentru această zi, mai aventuroase și ambițioase, dar am fost adusă cu picioarele pe pământ. Mai aștept niște anișori înainte de a-mi propune un mod realist un traseu pe la munte cu V. Când i s-or mai împuternici picioarele astea micuțe, care uneori și pana la colț acuză dureri 😀
Așa că dacă n-a fost munte, măcar ceva în proximitate să fie. Am ajuns până la micuța biserica a lui Vlad Țepeș de la Snagov, aflată într-adevăr într-un cadru natural foarte drăguț. Biserica e practic pe o insulă, se ajunge la ea pe un pod, și e înconjurată de lac. Nu știam că aici e înmormântat Vlad Țepeș, am aflat cu ocazia asta, iar copiii au fost bucuroși sa dea de mâncare unor căprite și să vadă și un struț.
Ca să vorbesc și despre ce am făcut restul zilei, ar trebui să încep de fapt cu descoperirea dimineții, aceea ca Oscar, peste noapte, a dat iama în piscina de copii mici lăsată (iresponsabil se pare) in gradina, și a făcut un pic ferfenita figurinele gonflabile de pe marginea ei. Și poate și mai mult, că am găsit-o dezumflata. Așa că punctul culminant al după amiezii, în lipsa de alte activități, a fost să băgăm piscina în casă, la adăpost de monștri, sa o mai umflam o dată, să o mai legam ici colo cu sfoară, și să ajungem la verdictul final că o putem arunca la gunoi 😀 Măcar a prins niște ani, că o cumpărasem de fapt când era Olivia mică, Măcar acum la 10 ani + a apucat să o mai vadă o dată întinsă în toată splendoarea ei.
Și cam așa s-a încheiat și această săptămână. De săptămâna viitoare este, oficial, vacanță.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu