Acum cateva saptamani, cand am vazut filmul Everest, m-am intrebat ce nebunie si ce sentimente ii pot face pe oamenii aia sa isi riste viata punandu-se cu muntele. Probabil nu ii voi intelege vreodata pe deplin, dar astazi parca am intrezarit cate ceva din starea asta lor de spirit. Desigur, la scara mult mai mica.
Ocazia? Una istorica, desigur: primul meu traseu montan pe zapada, intre Satic (Rucar) si Marele Grohotis, in muntii Piatra Craiului. Daca scriu despre el, e clar ca-s mandra nevoie mare.
N-o sa dau detalii tehnice, pentru ca nici nu le stiu si sunt oricum o amatoare in treaba asta. Ce voiam sa spun e ca, desi greu, a fost frumos, neasteptat de frumos. Si pe langa frumusete – ca asta-i o chestie comuna, o regasim in cele mai mici detalii zi de zi – mi se par notabile senzatiile prin care treci de-a lungul traseului. Limita aia psihica de care te lovesti la un momentdat, care iti spune ca nu poti sa urci mai mult, si pe care, daca o invingi, iti dai seama cu stupoare ca poti urca alte 2 ore fara probleme. Bucuria si recunostinta ce te coplesesc atunci cand ajungi sus, gandindu-te ce priveliste frumoasa ai fi pierdut daca ai fi renuntat. Munca pe care trebuie sa o depuna plamanii tai la urcat, apoi picioarele la coborat 🙂 Spernta ca am plecat pe munte ca niste oameni ce fac un traseu impreuna, si am coborat ca un grup.
Alt „note to self” cu care am ramas e ca nu mai sunt la fel de inconstienta ca altadata. Gandul ca trebuie sa ajungem sus pana in ora 3, pentru ca altfel ne prinde noaptea prin padure, nu mi se parea deloc confortabil. Poate altadata as fi apreciat ideea de risc si de aventura, dar acum numai gandindu-ma la asta ma gandeam involuntar si la Olivia, si tot ce-mi doream era sa alegem varianta cea mai sigura. Asta se cheama schimbare de perspectiva si e inevitabila odata cu aparitia omuletului mic in viata ta.
Despre linistea si maretia muntelui pe timp de iarna, o sa las pozele de mai jos sa vorbeasca.
În Căsuța Oliviei 