Cartile.

Prima carte pe care mi-o amintesc era in limba rusa. Tata o adusese de undeva, poate din Republica Moldova, poate pur si simplu o primise la randul lui. Avea paginile din stanga pline de text, iar cele din dreapta cu poze. Nu mai stiu despre ce era, imi amintesc foarte vag ceva despre o vulpe. Ce stiu sigur e ca tata s-a ambitionat sa o traduca, pentru a-i fi usor sa mi-o citeasca. Mi-l amintesc cautand in dictionar cuvintele pe care nu le stia si scriind incet cu creionul deasupra literelor tiparite. Asa a ajuns cartea sa isi dubleze numarul de randuri. A tradus-o pe toata, de-a lungul a mai multe zile. Habar n-am cat de mica eram si daca mi-a placut sau nu cartea aia, dar am stiut ca trebuie sa fie ceva maret intre paginile cartilor daca cineva se chinuie atat de mult sa traduca una.

Urmatoarea carte pe care mi-o amintesc a aparut iarna, cand tot tata m-a dus cu sania pana la biblioteca din oras. Daca inchid ochii, pot sa vad rafturile pline de carti pentru copii, locul lor exact in biblioteca, copertile colorate si ilustratiile atat de atragatoare ca nu ma puteam hotari ce sa aleg. Tata venea deja cu cartea lui din zona oamenilor mari, si eu inca nu ma induram ce sa las, din tot teancul pe care il alesesem. Nu mai stiu cate aveam voie sa iau – poate una, poate doua – oricum prea putine fata de cate as fi vrut. Probabil am luat multe in iarna aia, dar una singura mi-a ramas in minte: Mihaela, prietena padurii. Ori de cate ori ma gandesc la copilarie, la carti, la Tirgoviste, Mihaela e acolo si le explica oamenilor ca padurea trebuie pastrata curata, caci animalele au nevoie de ea.

Au urmat anii in care ne-am petrecut weekendurile impreuna cu niste prieteni de familie, azi la ei, saptamana viitoare la noi si tot asa. Aveau enorm de multe carti, atat de multe ca mereu imi sareau ochii pe teancurile puse deasupra bibliotecii si, la un momentdat, chiar sub biblioteca, printre picioarele ei. Si noi aveam multe carti, pe care tata le nota cu sfintenie intr-un caiet, alfabetic, ca sa stie daca avem sau nu un anumit titlu in cazul in care ar fi intrebat cineva de el. Desi le stia pe de rost, la fel cum le stiam si eu. Nu le citisem pe toate, evident, dar le citeam cotoarele, la rand, de fiecare data cand trebuia sa sterg praful. Memoria fotografica inca ma ajuta sa-mi imaginez coperta unei carti pe care o aveam acasa, daca ii aud numele, si sa spun daca era mica sau mare, pe raftul de sus sau pe cel de jos.

Primele carti fara desene colorate pe care le-am citit au fost ori cele ale lui Jules Verne, ori cele din colectia Ciresarilor. Nu mai stiu ordinea, dar stiu ca le-am devorat. Imi amintesc de parca as fi fost acolo actiunea din Aripi de Zapada si toata nebunia cu ziua castigata de Phileas Fogg facand ocolul pamantului. Cred ca am citit si ce trebuia pentru scoala – sigur am citit! – dar de cele mai multe ori erau titluri mai plictisitoare decat ce gaseam acasa sau la biblioteca.

Cand m-am mutat in Galati, m-am inscris la biblioteca de acolo, fascinata de faptul ca aici exista si un etaj, existau camere pentru fiecare categorie in parte si cartile erau mult mai bine intretinute. A urmat o vara fara cunoscuti, fara prieteni, dar cu multe carti ce mi-au tinut de urat. Au fost zile in care ma trezeam, mancam, citeam, mancam, citeam, ma culcam, si-mi parea rau ca ziua fusese atat de scurta. Nu mai stiu ce-am citit in perioada aia, poate Ben Hur, poate Quo Vadis, poate Tolstoi la greu, dar mereu gaseam o carte noua care ma tinea in suspans pana la ultima pagina.

Liceul si facultatea au trecut cumva pe nesimtite. Am mai citit, razlet, dar doar in fundal, ca solutie pentru plictiseala si in niciun caz ca scop in sine. In aceasta bezna a altor preocupari si a efuziunilor sentimentale specifice varstei, imi apar Haruki Murakama, cu a lui Padure Norvegiana, si Panza de Paianjen a Cellei Serghi, ca niste mici scantei arzand intre mine si cel care urma sa-mi devina sot. Apoi bezna din nou.

Pana in preajma varstei de 30 de ani, cand mi-am amintit brusc cat de intense pot fi cartile si cum te pot face sa simti, sa gandesti, sa planifici, sa-ti doresti sa schimbi lumea. Nu stiu care a fost factorul declansator, dar de o vreme incoace respir parca fiecare cuvant pe care il citesc, il intorc pe toate partile, sa fiu sigura ca l-am inteles bine, apoi ii dau drumul intr-unul dintre rafturile avide ale memoriei.

Acum citesc Alice Munro si sunt fascinata de cum a putut scrie femeia asta. Eu, care cu o saptamana in urma eram convinsa ca scriitoarele sunt pasari rare si ca in domeniul asta doar barbatii si-au castigat trofee. Imi recunosc cu capul plecat ignoranta. Nu stiam, totodata, ca ar putea sa imi placa proza scurta. O carte, nu fara cap sau fara coada, dar cu 10 capete si 10 cozi, ca un balaur care arunca foc si parjoleste prejudecati, murind apoi renascand din nou.

Din cand in cand, uneori mai rar, alteori mai des, visez ca o sa scriu si eu o carte. Candva. Poate cand voi fi pregatita, poate cand voi avea par alb, poate cand voi simti ca am ceva de spus. Deocamdata, marturisesc doar ca sunt indragostita iremediabil de cuvinte si simt tot mai mult ca ar fi pacat sa nu fac ceva cu dragostea asta.