Domnișoara angajată ca agent de pază, la parterul clădirii în care se îngrămădeau dimineața sute de corporatiști grăbiți. O fi avut problemele ei, dar părea că își făcuse un țel în viață din a saluta fiecare persoană care-i trecea prin față, cu un gura antrenată până la urechi intr-un zâmbet molipsitor. Și nu de puține ori, pe lângă salut, mai oferea bonus și un compliment: „Arătați foarte bine astăzi!”. Unii o numeau „nebuna de la parter”. Eu o iubeam pe nebuna asta.
Pensionarul care vinde ziare in fața metroului, în frig și uneori chiar în ploaie. Îmi dă revista pentru copii pe care o colecționez și nu uită, de fiecare dată, să facă o glumă despre figurina-animal atașată revistei. La plecare îmi urează o zi bună.
Fata care vinde cafea la M-Cafe, pe culoarul întunecat și rece al stației de metrou de la Unirii. Fredonează melodii în timp ce îți toarnă cafeaua, te întreabă cum te simți astăzi sau ce carte mai citești. Are același zâmbet molipsitor, sub căciula de blană, încât îmi amintește de domnișoara de la pază.
Sunt oameni frumoși, oameni cărora le place să ofere mai mult decât se așteaptă de la ei. Sunt oameni care îți fac ziua mai bună.
Sunt oameni rari.
Prea rari.
Dar există.
La extrema opusă, sunt toți acei oameni la ale căror servicii ai nevoie să apelezi, iar ei își varsă pe tine tot năduful și toate frustrările acumulate de-a lungul anilor. Doamna de la poștă. Asistenta de la spital. Vânzătoarea de la magazinul din colț. Oameni pe care ii deranjezi și cărora le răpești timp prețios, timp plătit poate prea prost. Oameni răniți, care și-au pierdut speranța într-o lume mai bună și care împrăștie doar tristețe în jur. Oameni pe care unele științe mai mult sau mai puțin oculte i-ar numi vampiri energetici 🙂
Mi-e teamă să mă întâlnesc cu astfel de oameni. O scurtă interacțiune cu ei îmi distruge întreaga zi și mă lasă cu ochii în lacrimi. Lacrimi nemeritate, lacrimi de nedreptate.
Ce diferențiază cele două categorii de oameni, atât de dezechilibrare numeric? Nu e nici cultura, nici sănătatea, nici starea materială, căci se găsesc oameni cu fix aceleași probleme in ambele tabere. Îi deosebește in schimb empatia și bucuria sinceră de a face un bine, de a oferi. Și zău că a face bine te face sa te simți mai bine, oricât de rău ți-ar merge în momentul acela.
Oamenii din a doua categorie se pot schimba, în teorie, dar nu cred că trebuie să ne facem un scop din asta. Cu cât sunt mai în vârstă, cu atât se schimbă mai greu.
Dar copiii – copiii sunt modelabili. Pe ei e mai ușor să-i înveți ce-i aia empatie, asertivitate, dărnicie. Nu trebuie sa fie copiii tăi, pot fi copiii altora. Pot fi copii ai căror părinți nu mai sunt lângă ei. Chiar nu contează. Copiii pot fi învățați, de mici, ceea ce noi ca adulți descoperim de-abia acum în cărți de dezvoltare personală sau de psihologie.
Cred că e singura șansă că oamenii de mâine să fie ceva mai blânzi decât oamenii de azi.
Dar până la visul de mâine, viața se scurge in mijlocul oamenilor de azi. Și cred că singura metodă de a ține piept celor ce au uitat să zâmbească e să renunțăm la tabăra neutră și să ne dăm peste cap să facem parte din prima categorie. Cu riscul de a părea nebuni in ochii unora 🙂 Să exersăm, în oglindă, o față veșnic zâmbitoare. Să ne antrenăm (the hard way) în situații dificile, în care să zâmbim funcționarului frustrat care se rasteste la noi și sa il întrebam dacă îl putem ajuta cu ceva. Îmi sună utopic chiar și mie, în momentul în care scriu aceste rânduri. E al naibii de greu, poate chiar imposibil. Dar vai, cat mi-aș dori să reușesc să fac asta!
(Pentru R., Cu drag și speranță)
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns