A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Olivia.
Olivia avea 6 ani și îi plăceau foarte mult două lucruri: să viseze și să meargă cu părinții ei la plimbare.
Într-o seară de primăvară, mergând cu toții la cinema pentru a vedea un film pentru copii, Olivia s-a oprit fascinată în fața unui afiș colorat, de la care nu-și mai putea lua ochii: „Strumpfii: Satul Pierdut”.
–Ce zici, Olivia, mergem și noi la ștrumpfi săptămâna viitoare? Data de lansare e 31 martie 2017, întreabă mami.
Dar fetița nu mai aude nimic în jur. Se uită lung la afiș. Ștrumpfița îi face cu ochiul și o cheamă spre ea.
Fără să ezite, Olivia închide ochii și pășește,prin afiș, în țara Strumpfilor.
Deodată s-a făcut liniște. Nu se mai aud vocile oamenilor sau larma cinematografui, ci doar ciripituri îndepărtate de păsărele. Olivia deschide ochii, dar în jur nu mai e nimeni. E într-o poienița de pădure, unde copacii sunt cei mai ciudați pe care i-a văzut vreodată: au funze roz, de parcă ar fi din vată uriașă de zahăr. Și mai e ceva: din fiecare copac incep sa sclipească perechi-perechi de ochi.
– Copaci roz și cu ochi? Unde am ajuns? Cine sunteți voi?
Zecile de ochi clipesc cu amuzament, apoi sar din copaci. Nu sunt ochi, sunt ștrumpfi. Și sunt mulți și sunt mici. Nu-i ajung Oliviei nici măcar până la genunchi.
– În numele tuturor Strumpfilor, îți mulțumesc că ai venit, fetiță bună! Iese la înaintare Strumpfita. Te-am chemat in ajutor pentru că numai tu ne poți salva.
– Să vă ajut? La ce? Se miră Olivia.
– Vrăjitorul Gargamel ne-a prins pe toți, ne-a urcat într-un balon și ne-a dat drumul în aer. Am aterizat aici. Satul nostru a rămas pustiu, iar noi nu mai știm să ne întoarcem acasă. Avem nevoie de tine pentru a găsi drumul înapoi.
– De mine? Dar ce pot sa fac eu? Sunt doar o fetiță, nu am puteri magice.
– Așa este. Dar ai ceva mult mai puternic decât orice magie: imaginația ta. Știm cât îți place să visezi; de fapt, ne-am mai întâlnit în visele tale. Trebuie doar să îți folosesti puterea gândului și drumul spre satul nostru pierdut ți se va arăta.
Olivia se uită neîncrezătoare la omuleții din jurul ei. Nu par deloc îngrijorați de un eventual eșec, așa că brusc începe și ea să simtă că poate să îi ajute.
Închise ochii, strânse bine din pumnisori, și începu să viseze.
Întâi ca prin ceață, apoi din ce in ce mai clar, în fața ei apăru un copac cu totul și cu totul special. Avea tot frunze roz, ca cei pe care îi văzuse în poienița, dar ramurile i se împreunau într-un mod neobișnuit, formând o inimă uriașă.
– Eu sunt Copacul Inimii, spuse cu voce răgușită. Numai sufletele pure sunt in stare să mă găsească. Ascund la rădăcina mea toate hărțile lumii: spre miazănoapte sau miazăzi, spre polul nord sau ecuator. Oriunde ai vrea sa ajungi, calea e îngropată aici jos.
– Domnule copac, mă scuzați că deranjez. Eu sunt Olivia, am venit din partea prietenilor mei, Strumpfii. Își caută satul lor drag, căci nu mai știu drumul către el. Credeți, domnule copac, că aveți o hartă care să îi ajute și pe ei?
– Ha ha ha….Harta satului pierdut e una dintre cele mai vechi hărți îngropate aici. Vino cu micii tăi prieteni și spune-le să sape acolo unde cad 3 frunze. Pe curând!
Olivia deschise ochii și se trezi din nou în fața Strumpfilor. O priveau cu sufletul la gură, așteptând un verdict.
– Știu unde găsim o hartă a drumului. Am văzut, în imaginația mea, un copac roz cu coroana în formă de inimă. Știți unde se află?
– Un copac-inima? Sigur, e chiar aici în vale, la marginea paraiasului, zise Brainy entuziasmat. Ajungem acolo cât ai zice „strumpf” de 2000 de ori. De fapt, ajungem chiar și mai repede dacă ne iei pe toți în buzunarele tale și mergi spre sud.
Nici nu apucă Olivia să deschidă gura, că Strumpfii începură să-i sară în buzunare. Singură, Strumpfita i se cățără pe umăr și îi dărui în treacăt și un pupic pe obraz.
– Spre sud, atunci!
Și-a mers Olivia ce a mers, până când a ieșit din pădure și a început să audă susurul apei. Un mic pârâiaș argintiu curgea la picioarele ei iar, dincolo de el, se înălța Copacul Inimii.
– Am ajuns, Strumpfilor! Trebuie să-i dați ziua bună copacului și să așteptați să cadă 3 frunze roz. În locul in care vor cădea, va trebui să săpați pentru a descoperi harta drumului.
– Buna ziua, stimate Copac! Am venit să te rugăm să ne dai o mana – pardon, o creangă -de ajutor!
Copacul se înclină mulțumit și își scutură 3 frunze, care se rotira jucăuș in aer și poposiră la vreo 10 metri de copac, lângă o piatră strălucitoare.
– Să săpăm! Dădu Brainy comanda, și toți strumpfii săriră la treabă.
După niciun minut, țineau în mâini o hârtie albastră, roasă de vreme.
– Harta! E chiar harta noastră! Și e foarte clară! Yupiii, acum ne putem întoarce acasă!
Vietățile mici și albastre se puseră pe cântat și pe dansat și cu siguranță că ar fi pus-o de o petrecere dacă n-ar fi fost grăbiți să ajungă acasă.
– Multumim, Olivia, ne-ai salvat! Rămânem datori!
– Cu plăcere, mi-a părut bine că am putut să vă ajut. Dar….eu cum ajung acasă?
– La fel cum ai ajuns și aici: închizi ochii și îți imaginezi.
Olivia închise ochii și se gândi la îmbrățișarea caldă a mamei ei. Brusc zgomotele reveniră. Oameni grăbiți vorbeau unul peste altul, casa de marcat piuia, iar tatal ei râdea cu foc.
Deschise ochii și se trezi din nou în fața afișului albastru.
– Ei, ce zici Olivia, mai mergem undeva azi sau ne întoarcem acasă? Întrebă mama, luând-o de mână.
– Ne întoarcem acasă, mami. Vreau sa dorm. A fost cea mai strumpfeasca zi din viața mea.
(Poveste scrisa pentru Spring Super Blog 2017)
În Căsuța Oliviei 