Unsprezece zile.

Le-am numărat cu grijă. Întâi pe degete, apoi pe calendar.

Au trecut unsprezece zile de când Olivia ne-a făcut cu mâna din mașina care o ducea spre bunici și până azi când, la ceas târziu în noapte, ne-am revăzut.

Noi am fost în Olanda, printre canale, biciclete, și felii de pâine presărate cu ciocolată. Ea a fost la bunici, înconjurată de căței, căprițe, vie și grădină. Unsprezece zile de-a lungul cărora am crescut câte puțin cu toții. Noi mai modest, ea mai vizibil.

Am ezitat mult înainte să planific această evadare din cotidian. Sunt, uneori, excesiv de protectoare și am ajuns să îmi fie teamă de orice. Cred că am rămas cu mici traume după vara trecută, când soțul și-a rupt piciorul în Grecia, într-un accident stupid, și am ajuns să văd pericole la tot pasul. Așa că decizia de a renunța la control și de a o lăsa mai bine de o săptămână la bunici n-a fost deloc una ușoară pentru mine. Am cedat însă presiunii externe 🙂

Dar a fost bine.

Mă uitam la ea în seara asta și mi se părea că e alt copil. Mai înaltă, mai matură, mai înțeleaptă. Mâine-poimaine face 5 ani, nici nu știu când a trecut timpul. I-a plăcut la bunici, desigur, a fost ca o gură de aer proaspăt. Deși nu o zice, o simt. O știu. Mi-o amintesc. Cele mai frumoase amintiri din copilăria mea se leagă de vacanțele petrecute la bunici. Incursiunile matinale în inima câmpului, cu căruța, plimbările la bostana plină de pepeni, vietățile din curte, care de care mai fascinante – sunt comori și experiențe de neuitat pentru un copil. Și, deși am o strângere de inimă de fiecare dată cand întrevăd posibilitatea ca ea să meargă undeva fără mine, îmi dau seama cât de valoroase și educative sunt astfel de evadări pe teritoriul bunicilor.

Sunt tot mai puțini copiii care au norocul de a merge în vacanță de vară…. „la țară”. Ea e unul dintre cei norocoși.

Unsprezece zile anul ăsta. Poate douăzeci de zile la anul.

În definitiv, odată ce aripile incep să crească, e tot mai greu să ții puiul în cuib 🙂