Secretele celor mai fericiţi copii din lume (1)

Tocmai am terminat de citit una dintre acele cărţi rare care te pun pe gânduri şi pe care vreau neapărat să o recomand, în speranţa că va ajunge în casele cât mai multor oameni. Cartea se numeşte Cei mai fericiţi copii din lume şi este o radiografie extrem de surprinzătoare a socitetăţii olandeze în general şi a stilului de parenting practicat acolo, în particular.

Rina Mae Acosta şi Michele Hutchison sunt cele două autoare ale cărţii. Ele nu sunt olandeze la origine, căci Rina este născută în America, din părinţi filipinezi, iar Michele provine din Marea Britanie. Ambele au ajuns să se căsătorească şi să se stabilească în Olanda, întemeindu-şi acolo o nouă familie şi încercând să descopere treptat secretele ţării adoptive. Gândurile lor au fost consemnate la început sub forma unui jurnal pe blogul comun Finding Dutchland.

Atunci când au devenit şi mame, Rina şi Michele şi-au dat seama că olandezii au un stil de creştere a copiilor complet diferit faţă de ceea ce le era familiar din US şi din UK. Confirmarea a venit odată cu descoperirea unui raport făcut de UNICEF cu privire la gradul de fericire al copiilor, raport care plasează în mod constant Olanda pe locurile fruntaşe, în vreme ce UK şi US sunt foarte jos în top. Cel mai recent astfel de raport publicat în 2013 şi intitulat Child Well-Being in Rich Countries, include şi România printre ţările cercetate şi bineînţeles că noi nu stăm deloc bine.

---

Copiii români par să fie, statistic, cei mai nefericiţi dintre toate cele 29 de naţionalităţi incluse in studiu. Dar despre asta, într-un alt episod. Astăzi nu vreau să ne concentrăm pe ce anume aduce nefericire copiilor ci, din contră, pe acele aspecte care îi fac pe copiii olandezilor să fie – iată, cu date ştiinţifice – cei mai fericiţi copii din lume.

Rina şi Michele au plecat de la acest studiu, l-au comparat cu experienţa lor de zi cu zi, şi au reuşit să scrie o carte savuroasă, fluentă şi deosebit de utilă, care te pune pe gânduri.

Iată care sunt cele mai interesante lucruri pe care le-am aflat eu. Food for thought, cum s-ar spune 🙂

Proaspetele mame au nevoie de echilibru emoţional pentru a creşte copii fericiţi

În Olanda pare să existe o mare preocupare faţă de liniştea sufletească a mamelor şi faţă de echilibrul lor emoţional. Am aflat din carte că foarte multe dintre naşterile din Olanda au loc acasă, fără medicamente de reducere a durerii, în compania unor moaşe cu pregătire medicală, care au şi supravegheat de altfel evoluţia sarcinii. Scopul? Reducerea stresului asociat cu ideea naşterii.

Nu, nu militez pentru a încerca asta şi în România, căci aici contextul e cu totul altul. În Olanda naşterea acasă e o tradiţie unanim acceptată şi societatea şi sistemul medical au evoluat în aşa fel încât să susţină acest curent: moaşele au o pregătire solidă, oriunde ai fi se poate ajunge la un spital în timp util, în caz de complicaţii, iar doctorii încurajează chiar ei evitarea medicamentelor. Dar să încerci aşa ceva într-o societate nepregătită e cu totul altă poveste.

Revenind la mamele olandeze, am aflat ceva şi mai surprinzător. Indiferent de venitul familiei, după o naştere statul alocă proaspetei mame un fel de asistentă personală care îi va fi alături, la domiciliu, timp de 8-10 zile. Asistenta va ajuta de dimineaţă până seara cu tot ceea ce înseamnă îngrijirea nou născutului şi a lăuzei, va oferi consultanţă în alăptare şi va monitoriza starea emoţională a tinerei mame. Acest din urmă aspect mi s-a părut absolut genial. Olandezii sunt conştienţi că depresia post-natală e o realitate şi fac tot posibilul să o depisteze în stadiu incipient, astfel încât mama să aibă psihicul la potenţial maxim.

Părinţii olandezi acceptă faptul că fiecare copil are ritmul lui, nu îi grăbesc dezvoltarea şi evită comparaţiile

„Maria a mea a început deja să citească literele de tipar, şi n-are nici 5 ani împliniţi!”

„Aaa, păi şi Ana mea ştie să citească. Şi a învăţat să numere şi în română şi în engleză.”

Deşi o astfel de discuţie ne e cu siguranţă familiară nouă, ca români, ea pare să fie inacceptabilă în Olanda. Egalitarişti convinşi, părinţii olandezi nu se compară unul cu altul şi nu se află în nicio competiţie când vine vorba de copiii lor. Mamele par să se ghideze după deviza „e ok să fiu o mamă suficient de bună, nu una perfectă” şi nu au drept ţel inteligenţa copiilor, ci fericirea lor.

În Olanda, părinţii nu numai că nu îşi împing copiii spre performanţe precoce, dar nici nu discută despre acestea în caz că ele apar. A te lăuda cu faptul că al tău copil e mai bun decât altul nu e un lucru văzut ca o virtute, ci ca o slăbiciune. Efectul acestei culturi a egalităţii e benefic, cu siguranţă, pentru liniştea sufletească a părinţilor. Atunci când nu se fac comparaţii, nu există vină, nu există invidie, nu există anxietate. Iar când niciunul dintre aceste sentimente nu există în sufletul părinţilor, aceştia sunt mult mai prezenţi şi mai atenţi la nevoile specifice vârstei copiilor, neîncercând să le forțeze dezvoltarea.

Sistemul educaţional se concentrează pe reducerea factorilor de stres şi pe dezvoltarea abilităților sociale

Copiii olandezi par să fie, conform studiului realizat de UNICEF, printre cei mai ataşaţi de şcoală. Le place acolo, nu percep şcoala ca pe o corvoadă, nu sunt stresaţi de note şi nici de aşteptările părinţilor.

Am aflat din carte că învăţământul primar olandez pare concentrat pe dezvoltarea abilităţilor sociale ale copiilor, nu pe învăţarea matematicii sau a regulilor gramaticale. Desigur, se întâmplă şi asta la şcoală, dar nu se evaluează. Se evaluează în schimb teme ca : grija faţă de mediu, relaţiile cu profesorul şi cu colegii, atitudinea faţă de muncă, comportamentul general. Şi nu, nu se evaluează cu note sau calificative, ci prin raportarea la nişte așteptări specifice vârstei. Astfel că tot ceea ce află părinţii despre evoluţia şcolară a copiilor e o informaţie de genul: „se descurcă la fel ca majoritatea” sau „se descurcă puţin mai bine decât majoritatea”. Aparent, un părinte nu are efectiv niciun mijloc prin care să ştie dacă al său copil este cel mai bun sau cel mai slab din clasă.

De ce au ales olandezii această abordare? Pentru că studiile au demonstrat faptul că skill-urile sociale sunt indispensabile fericirii, în timp ce performanţa educaţională joacă un rol insignifiant din acest punct de vedere.

Un alt aspect interesant este atitudinea şcolii faţă de teme. Există foarte puţine teme spre deloc în ciclul primar, iar părinţii sunt încurajaţi în mod constant să NU îşi ajute copiii la teme, ci să îi lase pe aceştia să fie independenţi și responsabili. Există examene de evaluare a nivelului claselor, dar de multe ori ele nu se anunţă, pentru ca nimeni să nu se pregătească în mod special. Şi mi se pare o abordare foarte inteligentă: o evaluare ar trebui să le dea şanse egale tuturor, nu să îi favorizeze pe cei care îngraşă porcul în ajun sau care merg la meditaţii suplimentare. (De altfel deduc că în Olanda nu există conceptul de meditaţii, şi în niciun caz la clasele primare, cum aud cu stupoare că se practică în România). Mai mult, în preajma examenelor importante, şcolile organizează evenimente sportive şi îi încurajează pe copii să petreacă timp în aer liber, pentru a-şi oxigena creierul şi pentru a fi relaxaţi la examene. Nu, nu fac noapte albă, cu burta pe carte, înainte de examen. Cum o fi oare? 🙂

La liceu, copiii se împart pe stream-uri vocaţionale, în funcţie de interesele fiecăruia şi de recomandările primite de la profesori. Accesul la facultate se face pe bază de notă, dar nota medie e pe undeva pe la 6. Toata lumea are loc la facultate, aşa că nu e o chestiune de concurenţă, ci de admis/respins.

Principiul de bază al şcolii olandeze este că face toate eforturile pentru a ţine cât mai mulţi copii în sistemul educaţional pentru cât mai mult timp posibil, indiferent de ritmul sau performanţa lor, spre deosebire de sistemele concurenţiale, care îi păstează doar cei mai buni. Rezultatul este o societate complet educată – de la cei ce strâng gunoiul până la conducători de ţară, cu frustrări minime.

Timpul petrecut în familie este un factor important al fericirii copiilor

Olandezii sunt campionii Europei la munca part-time. Femeile obișnuiesc să lucreze doar 3-4 zile pe săptămână sau să își reducă programul de lucru la 5-6 ore. De asemenea, tații obisnuiesc să își ia o jumătate de zi liberă pe săptămână sau la două săptămâni, special pentru a sta cu copiii.

Masa în familie are o valoare deosebită în societatea olandeză. Atât micul dejun cât și cina sunt perioade de timp destinate familiei. Mama, tata și copiii se adună cu toții în jurul mesei pentru a povesti și pentru a dezbate evenimentele zilei. Nu ceea ce e pe masă e important (de altfel olandezii nu sunt renumiți în ale bucătăriei, preferă să stea acolo cât mai puțin), ci ideea de a mânca împreună, zi de zi. De aici decurge și buna relație pe care cei mici o dezvoltă cu părinții lor. Se spune că adolescenții olandezi ar fi printre cei mai puțin răzvrătiți și, în ciuda hormonilor speicifici vârstei și a numeroaselor libertăți pe care le oferă țara lor, ar fi foarte apropiați de părinți chiar și la această vârstă critică.

Un studiu realizat în Olanda și menționat în carte arată acei copii care iau cina cu părinții 5 zile pe saptămână au șanse mai mici, ca adolescenți, să fumeze, să bea, să consume marijuana,să intre în conflicte sau să fie suspendaţi de la şcoală. Iată deci un secret foarte util, ușor de implementat în familiile noastre.

Sportul, independența și joaca nesupravegheată – alte secrete ale fericirii copiilor

Dacă nu cad niciodată, copiii nu învaţă să evite pericolul. Aceasta e deviza după care par să se ghideze părinții olandezi, așa încât le acordă o libertate foarte mare celor mici. Cred că acest lucru e comun popoarelor nordice și scandinave, căci e suficient să te duci într-un parc de-al lor și să compari atitudinea părinților de acolo cu ceea ce ne e familiar din România. O să vezi o lipsă completă de stres, pe care ai putea-o confunda foarte ușor cu indiferența. Copiii sunt lăsați să cadă, să exploreze, să testeze singuri și să îsi tragă propriile concluzii. Cum, nu țin bebelușii în lesă atunci când de-abia au învățat să meargă? Eh, nu, aparent se poate și fără 🙂

Din fericire pentru olandezi, traficul foarte redus le permite să-și lase copiii să se joace nesupravegheați afară, în apropierea casei, de la vârste de 4-5 ani. Evident, ei nu sunt singuri ci în compania unor copii mai mari, dar important e că părinții îndrăznesc să le dea această libertate. Câți dintre noi am face-o?

O altă lecție de învățat de la olandezi este aceea despre plictiseală. Da da, acea boală gravă de care încep să se plângă toți copiii de astăzi. Ei bine, pare că e important să le dăm copiilor ocazia să se plictisească. Să nu cedăm la fiecare „m-am plictisiiiit” pe care îl auzim, să nu le dezvoltăm o dependență față de activități și companie continuă. Să nu îi suprastimulăm, pe scurt, deși ei cer asta.

Cum alfel poate un copil să înveţe să se joace pe cont propriu și să își dezvolte imaginația, dacă nu are ocazii de a sta singur, doar el cu el, și de a inventa modalități de petrecere a timpului liber? Treaba unui părinte nu e aceea de a fi un factor de entertainement, ci de a-l lăsa pe copil să își găsească singur ocupații care să-l satisfacă, devenind astfel un adult autosuficient.

Sunt și alte „secrete” pe care le-am aflat din carte, dar pentru a nu lungi prea mult un articol care și așa e foarte mare, o să ma opresc deocamdată aici.

Voi continua însă într-un alt articol, care va acoperi urătoarele aspecte: educația sexuală și atitudinea părinților față de viața sexuală a adolescentilor, cultura simplității, pragmatism vs anxietate, petrecerea timpului liber în familie. Și poate și altele.

Deci… Va urma 🙂

---

Fericirea nu înseamnă să ai cel mai mult, ci să accepţi ceea ce ai.

Link-uri de interes:

• Raportul UNICEF 2013 – aici
• Blogul menţinut de Rina Mae Acosta şi Michele Hutchison – aici.
• Cartea se găseşte de cumpărat pe BookDepository , pe Amazon sau în librăriile aeroporturilor olandeze