În căutarea unei vieți mai bune: Italia

Sunt unii oameni care nu se mulțumesc cu ceea ce găsesc în jurul lor și aleg să se zbată pentru o viață mai bună. Unii încearcă să și-o clădească aici, lent, cărămidă cu cărămidă, luptând uneori cu morile de vânt sau resemnându-se în neputință, alții aleg calea mai sigură și pleacă în căutarea unor condiții prietenoase pe alte meleaguri.

Despre ideea acestui proiect, În căutarea unei vieți mai bune, am scris aici.

Dacă vrei să citești episoadele anterioare, le găsești mai jos:


Astăzi o cunoaștem pe Sonia, care a plecat cu soțul și cu cei doi copii în Italia. Și s-a și întors 🙂 Dar să aflăm de ce.

Când ați plecat în Italia și ce v-a făcut să luați această decizie?

Sonia: Decizia de a pleca în Italia am luat-o la sfârșitul anului 2012, deci în urmă cu 7 ani. Întâi a plecat Ștefan, soțul meu, iar eu și fetița l-am urmat două luni mai târziu. De ce am plecat…. nu aș putea spune exact, nu cred că am avut un motiv foarte clar definit. După ce am născut aveam tot timpul în minte ideea că trebuie să plecăm pentru a-i oferi o viață mai bună Adelei. Dar, daca m-ai fi întrebat ce înseamnă o viață mai bună, nu cred că aș fi știut ce să răspund. Apoi, într-o dimineață, am aflat că pe Ștefan îl căutau pentru angajare cei de la Ferrari, din Italia. Am fost naivi, probabil că ne-au amețit banii, dar am decis să plecăm. Pur și simplu cred că ne-am lăsat duși de val.

De ce tocmai Italia? Ați mai avut în vedere și alte opțiuni?

Sonia: Nu, nu ne-am gândit la alte opțiuni. Sinceră să fiu nici nu eram foarte încântată la început. Pur și simplu acolo a fost să fie.

Cănd ați plecat, aveați deja un copil. Cum a fost mutarea în altă țară, cu un copil mic, și acomodarea?

Sonia: A fost oricum, numai ușoară nu 🙂 Ne-am mutat în mijlocul unei ierni friguroase, care părea interminabilă. Multe bagaje, griji, temeri… Cred că au fost câteva luni de care nici nu vreau să îmi mai aduc aminte. Fetița fiind mică, eu am rămas cu ea acasă. Dar așa ar fi fost și în București. Diferența a fost că în Italia nu cunoșteam limba, nu cunoșteam pe nimeni. Am avut însă noroc de oameni foarte primitori, care m-au ajutat mai mult decât aș fi putut spera. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo au fost mult mai prietenoși decât aș fi fost eu, poate, în locul lor.

Perioada de acomodare de la început a fost cumva umbrită de faptul că realitatea nu era pe măsura așteptărilor. Nu știam foarte multe despre Italia, am ajuns acolo destul de necunoscători, chiar snobi aș putea zice. Crezusem, conform zicalei, că acolo umblă câinii cu covrigi în coadă.

V-a fost ușor să vă faceți prieteni noi în Italia?

Sonia: Da și nu. Inițial am încercat să ne împrietenim cu niște colegi de muncă ai soțului, însă nu au fost prietenii care să dureze mult. Motivul? Nu îl știu. Apoi am cunoscut niște români și, din dorința de a socializa, ne-am împrietenit oarecum cu ei. Dar nu aveam nimic în comun, în afara limbii române și a dorului de casă. Așa că nici relația asta n-a durat foarte mult. De-abia după un an și jumătate de stat în Italia i-am cunoscut pe cei care încă ne sunt prieteni și pe care îi consider chiar familia noastră din Italia.

Dar prietenii pe care i-ați lăsat în urmă? Cum ați reușit să mențineți relația cu ei?

Sonia: Întrebarea corectă ar fi: ai reușit să menții relația cu prietenii din țară? 🙂 A fost destul de greu, evident. Lipsa contactului fizic e esențială. Nu aș fi crezut, deși la început mai țineam legătura prin chat-uri, prin telefon, până la urmă tot ne îndepărtam, încet-încet. Chiar dacă nu vrem să acceptăm asta, prieteniile la distanță nu țin la nesfârșit. E nevoie de multă muncă și să îți dorești cu adevărat.

După ceva timp, ai rămas însărcinată din nou și ales să te întorci în România și să naști aici. De ce? Teoretic, erai într-o țară al cărei sistem medical ar fi trebuit să îți ofere mai multă încredere.

Sonia: Nu am luat decizia asta din cauza sistemului medical. Știam că e nevoie să fac cezariană, și în Italia aș fi rămas singură cu doi copii. Ștefan nu putea să își ia liber foarte mult, acolo statul îi dădea doar o zi liberă pentru nașterea unui copil. Deci ar fi urmat practic să rămân acasă, imediat după cezariană, cu un nou născut și cu un copil de un an și jumătate. Poate m-aș fi descurcat, nu știu… dar atunci m-am gândit că îmi va fi mai ușor în țară, unde aș fi avut și ajutorul părinților.

Cum vezi experiența medicală din România, comparativ cu cea din Italia?

Sonia: Wow, aș avea atât de multe de povestit pe tema asta! Dar, foarte pe scurt: la urgențe e același lucru și acolo, și aici. Trierea e foarte serioasă. Dacă nu ai o problemă cu adevărat gravă, stai și 8-10 ore fără să fii consultat. Profesionalismul medicilor mi se pare impecabil, în ambele țări. Singura diferență pe care am remarcat-o în Italia ține de atitudinea personalului auxiliar. N-am văzut asistente, infirmiere care să te trateze neprofesional sau să aștepte ceva de la tine. Acolo serviciile medicale se plătesc și ești tratat corespunzător. Am mai auzit de greșeli ale medicilor din Italia, dar nu am experimentat. De altfel, eu nu am avut experiențe neplăcute, din fericire, nici aici în România.

Povestește-mi un pic despre orășelul unde ați locuit în Italia. În ce fel l-ai perceput diferit față de București?

Sonia: Am locuit în Maranello, un oraș micuț, mai mic decât un sector al Bucureștiului. E un oraș unde nu se întâmplă nimic extraordinar, oamenii duc o viață relativ liniștită și monotonă. Îmi lipsesc curățenia de acolo, înghețata și pizza. Și cam atât, ca lucruri materiale. În rest, sincer, orașul mă deprima la cât de pustiu părea uneori. Mă deranja faptul că multe lucruri nu-mi erau la îndemână și trebuia să mă deplasez cu mașina. În București îmi place că orice aș vrea să fac, am cumva acel ceva aproape, sau e ușor de obținut. În Italia se punea mult accent pe calitatea vieții, ceea ce e bine, dar la 8 seara nu mai găseai nimic deschis. La început a fost greu să ne obișnuim.

italy.jpg
(Sursa foto: http://www.travelista73.com )

În București, aveai un job ok, într-o corporație. În Italia, ți-a fost greu să te angajezi undeva. Ai anticipat această situație, atunci când ai plecat? Sau a fost o surpriză?

Sonia: Da, în Italia nu am reușit să mă angajez. Nu știu dacă nu am căutat eu cum trebuie, sau pur și simplu în orașul acela mic era greu să găsești de lucru. Nu am prevăzut că nu îmi voi găsi un job și că voi sta acasa, chiar nu luasem în considerare opțiunea asta. Dar lucrurile stau puțin diferit în Italia. E obligatoriu să ai specializare în domeniul în care vrei să te angajezi și, oricum, au o rată a șomajului în rândul tinerilor italieni extrem de ridicată. Aș fi putut probabil să mă angajez pe un job necalificat, dar nu mi-am dorit asta.

Și totuși… la un momentdat ați decis să vă întoarceți în România. De ce?

Sonia: Pur și simplu simțeam că vreau să mă întorc. Dacă am mai fi stat încă un an, probabil am fi fost nevoiți să rămânem acolo pentru totdeauna, căci Adela începea școala și nu mai era cale de întoarcere. Eram puțin sătulă de acea anxietate permanentă pe care o simțeam.

Ce simți acum? Îți pare bine că ați revenit în țară sau ai vreun regret?

Sonia: Per total îmi pare bine. Am câteva regrete, dar nu pentru că m-am întors, ci pentru că nu am profitat mai mult de perioada petrecută în Italia. Simt cumva că au trecut anii pe lângă mine. Însă experiența de a trăi acolo m-a schimbat, și acesta e un lucru bun pentru mine.

Copiii au mers la grădiniță în Italia, apoi au continuat aici. Ai observat diferențe de abordare între cele două țări?

Sonia: Da, este o diferență foarte mare de abordare. De la modul cum sunt educați copiii, la atitudinea cadrelor  didactice în general. E clar că și în România mentalitatea s-a mai schimbat, recent, dar tot sunt lucruri care îmi lipsesc din cele experimentate în Italia. De exemplu, îmi lipsesc evaluările individuale care aveau loc de 2 ori pe an. Educatoarele făceau întâlniri obligatorii de 15 minute cu fiecare părinte în parte în care se discuta doar despre copil și se dădeau sfaturi pedagogice părinților.

Ce ai vrea să se schimbe în România, astfel încât să nu îți mai vină niciodată să pleci iar din țară? 🙂

SoniaAs vrea să se schimbe oamenii, să le pese mai mult și să nu mai treacă indiferenți pe stradă. Cred că asta ar putea schimba totul și ar transforma România într-o țară minunată. De fapt, ea e deja o țară frumoasă, o strică doar oamenii cărora nu le pasă. 

Ce sfat i-ai da cuiva care e indecis dacă să rămână în România sau să plece în afară?

Sonia: Să plece doar dacă e sigur că nu vrea să se mai întoarcă. Și să se gândească bine dacă e făcut pentru asta. 

E ceva ce îți lipsește acum din Italia?

Sonia: Ceva sau cineva? 🙂 Îmi lipsesc pizza, înghețata, pâinea bună și… prietenii.

Apropo de mâncare, am trecut azi pe lângă un restaurant, în București, al cărui motto afișat la intrare era „Dolce far niente. Italian state of mind” Chiar așa e?

Da, italienilor le place foarte mult să stea degeaba, să colinde prin baruri. Stilul de viață italian e într-adevăr foarte boem. Lumea își începe ziua la o cafenea fără fițe, unde se bea o cafea, se mănâncă un croissant și se face conversație cu lumea care mai e pe acolo. E o atmosferă care te binedispune. Dar lăsând la o parte această parte pozitivă, există și una mai puțin plăcută. Aceea că nu se înjosesc la orice muncă. Sunt destul de pretențioși. De asta sunt foarte mulți emigranți care își găsesc ușor de muncă în Italia. Italienii sunt obișnuiți să trăiască bine și să muncească puțin. Pare însă că în ultimii ani lucrurile s-au schimbat și au început și ei să se adaptze.

Hai să încheiem cu o rețetă delicioasă pe care ai învățat-o în Italia. 

Sonia: O rețetă foarte gustoasă și simplă e cea de orez cu șofran, Risotto alla Zafferano. Aici e versiunea originală, aici e cea tradusă în română. 

risotto-allo-zafferano-638x425
(Sursa foto)

Îi mulțumesc Soniei pentru răspunsurile sincere și pentru informațiile utile pe care mi le-a oferit. În episodul următor, o să vorbim din nou cu cineva care a ales să plece din România și să nu se mai întoarcă. Cel puțin deocamdată.

Va urma!

9 gânduri despre „În căutarea unei vieți mai bune: Italia

Adăugă-le pe ale tale

  1. Unde gasiti doctorii astia super buni in ro si care nu iau plicul? Sau asistentele acestea? Sora-mea a fost la 3 spitale cu cel mic si mereu a intampinat acelasi „comportament” – pana a dat plicul. Cum este posibil sa ai copil de 2 ani si 4 luni, cu febra ridicata brusc, care tuseste si vomita non-stop si sa i se spuna ca doctorita de garda „nu este disponibila” si ca trebuie sa astepte pana dimineata?! Iar copiii de pe acel salon aveau toti venele sparte si mainile vanate pentru ca asistentele bagau acul cu ura? Si asta este doar cel mai recent caz – in urma cu 2 saptamani! Acum cateva luni doua prietene din liceu imi explicau ca nu-mi pot eu inchipui ce mizerie este in spitale si cum nu se uita nimeni la tine daca nu „cotizezi”. Si am uitat deja de cazul Hexi Pharma?
    Concluzia mea este cea pe care o aveam si atunci cand am decis sa plec din Romania: totul e ok in tara atunci cand nu ti se intampla tie. Sanatos si cu un job cat de cat ok platit sa fii ca restul „merge si-asa”. Aer curat, spatiu verde, cultural heritage, norme de constructii respectate – se poate si fara sau cu mai putin nu?
    Eu cred ca majoritatea oamenilor care considera ca lucrurile merg struna in ro si ca se imbunatatesc traiesc intr-o stare de ignoranta totala. Eu nu am mai putut trai intr-o tara in care nimeni nu sufla un cuvant atunci cand niste idioti agreseaza verbal sau chiar fizic o copila de 12-14 ani. Nu am mai suportat cum asteptau secretarele de la facultate „atentii”. Nu am mai suportat sa vad privirea interogatorie a doctoritei de familie si insatisfactia de pe fata ei cand maica-mea ii dadea un cartus de Kent. Nu am mai suportat sa vad ca orice incercare de a schimba lucrurile s-au intors impotriva mea. Si nu am vrut sa ajung sa sufar de vreo boala neurologica dezvoltata pe baza de stres. Si astea sunt doar cateva exemple minore. Nu mai scriu despre copiii care nu au conditiile minime pentru a merge la scoala si de rasismul atat de prezent si transmis mai departe de la parinti la copii. Lucrurile s-au schimbat? Eu le vad schimbate in mai rau.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Înțeleg că e un topic cu încărcătură emoțională, dar cred că ar fi mai bine să nu punem etichete nici celor care aleg să rămână în România, nici celor care aleg să plece. Fiecare are experientele lui de viață și ia decizii influențat de ele.
      Ca să îți raspund punctual, în text erau mentionate asistentele (personalul auxiliar) din Italia drept exemplu pozitiv. Nu cele din România.
      Mă identific și eu cu „ignoranții” care aleg să rămână, dar să știi că nu mă simt deloc așa. Din contră, ai mai mult contact cu realitatea din Romania atunci când rămâi decât atunci când pleci. Diferența e că dacă rămâi ai șansa (sau poate datoria) să incerci să faci ceva, de aproape, pentru cei care au probleme de orice fel. Fie ei apropiați ție sau nu. Cum văd eu lucrurile – si incerc sa o spun fără sa jignesc sau să acuz – atunci când pleci îți asumi cumva faptul că nu vei mai putea face atât de multe pentru cei pe care îi lași în țară. Dacă aș fi putut pleca de aici împreună cu părinți, bunici și toți prietenii mei, poate as fi plecat și eu. Dar cum nu pot, si cum pentru mine partea asta de familie și de apartenență la comunitate e importanta, aleg să rămân. Să știi ca ignoranța de care vorbești am văzut-o si in rândul oamenilor care au plecat din țară. Și care au ajuns intr-un loc unde toate merg bine, iar prioritatile lor s-au schimbat. Îi preocupă probleme filozofice care în România pot fi considerate fițe pentru că da ,aici încă ne confruntăm cu nevoi primare nesatisfăcute pentru o mare parte din populație.
      Eu rasism n-am văzut în România. Am auzit povesti, dar n-am experimentat. Am copilărit intr-un cartier cu mulți rromi și ma jucam cu ei ca si cu orice alți copii. Apoi m-am mutat intr-un alt oraș unde m-au scuipat țigăncile pe stradă și le-am urât pe acelea. Dar nu le-am identificat cu toata comunitatea lor.
      Lucrurile se schimbă doar daca numărul oamenilor care vor să îmbunătățească ceva e mai mare decât al celor care nu mai au speranța. In ultima vreme și mie mi se pare ca multe lucruri merg spre rău. Dar dacă eu aleg sa plec, cu ce-i ajut pe cei dragi mie, care rămân aici, in acest rău?

      Apreciat de 1 persoană

    2. Adriana – nu am de gand sa laud sistemul nostru medical. Insa experienta mea din spitalele noastre de pana acum este una ok. Nu grozava, dar nici asa cum o prezinti tu. Ah, si am fost internat intr-un spital in Grecia. A fost muuult mai rau ca aici. Deci ai girja cand generalizezi. In plus, succes cu sistemul medical din SUA. Acolo este orientat pe bani, nu spre oameni.

      Si da, ai grija cand etichetezi oameni (voit sau nu). E un topic mult mai complex decat il percepi tu. Fiecare dintre noi avem propriile prioritati. In cazul meu, familia mea, parintii care s-au sacrificat pentru mine, fac parte dintre ele. Copiii nostri fac si ei parte din aceste prioritati. Ar avea Olivia un trai mai bun afara overall? E un raspuns pe care timpul ni-l va da. Momentan eu inclin sa spun ca NU, nu ar avea. Si e un raspuns pe care mi-l asum, dar pe care nu vreau sa il discut acum, aici, pentru ca este o conversatie lunga.

      Apreciază

      1. Nu am generalizat, am scris majoritatea oamenilor. Voi sunteti printre putini care inca incearca sa schimbe lucrurile in mai bine si pentru asta va apreciez. Asa cum si eu am incercat in felul meu sa ajut mereu cat am putut de mult dupa ce am plecat din tara: prin zboruri pentru campanii precum „Fiecare copil in gradinita”, prin vizite pentru a fi voluntar la actiuni precum „Help copiii din Ponorata” sau pur si simplu prin donatii atunci cand am mai putut fi prezenta fizic. Insa, dupa cum spuneam cu ce ma incalzeste pe mine faptul ca romanii merg la proteste cand tot acei romani dau spaga la randul lor? Asta este problema.
        Cat despre situatia spitalelor din Romania: ce motive as avea sa mint? am redat exact ce au experimentat persoane care au ales sa ramana in tara tocmai pentru familie (fie parinti/fie copii – sora-mea vrea ca cel mic sa vorbeasca si romana si de-asta se chinuie acum singura cu el la gradinita).
        Si hai sa nu ne comparam cu Grecia care a fost pe cale de falimentare acum cativa ani. Intr-adevar sistemul din SUA este orientat spre cei care au asigurare si eu fac parte din aceasta categorie. Dar uite diferenta: am luat un virus – avem multi colegi cu copii si tot aduc tot ce prind cei mici. Am fost la doctor aici pentru ca am ajuns sa fac febra si m-a tinut cateva zile. M-au consultat, nu am fost nevoita sa astept ore, si tot tratamentul mi l-au dat pe loc si este acoperit de asigurarea de sanatate! Pai pana si in Germania am fost nevoita sa-mi cumpar medicamente cand am primit prescriptie.
        In Romania, doctorita pediatra nu i-a facut vaccinul celui mic pana nu a primit plicul. Iti redau exact: „Ziua 1: Nu a sosit inca doza vaccinurilor compensate. Ziua 2: Nu, inca nu avem vaccinurile compensate. Ziua 3: Trebuie sa mai asteptati. … ” Dupa 2 saptamani de astfel de tratament, dupa nervi si griji, vrei doar ca al tau copil sa primeasca vaccinul si nu mai ai puterea si forta psihica sa lupti impotriva sistemului. Doctorii sunt orientati spre bani in USA, da. Insa cum sunt acesti doctori din Romani care ti forteaza mana in asa hal intr-o tara unde asigurarea medicala este obligatorie? Eu ii numesc criminali. Pentru ca stiu ca ai face orice pentru copilul tau si se joaca cu vieti pentru un bani.
        Intr-adevar, este o conversatie lunga. Si nu am vrut sa etichetez pe nimeni. Am vrut doar sa redau un comprotament foarte intalnit in Romania: sunt multi oameni care-si permit poate asigurare de sanatate privata, poate sa dea plic cu sume exorbitante pentru majoritatea populatiei, si atat timp cat lor le este ok, nu ii intereseaza de restul. Si va rog, recomandati-mi medici care nu sunt asa. Am tot cautat si intrebat.
        Cat despre rasism, poate nu ati fost in contact asa de mult cu copiii acestia, insa uite un articol: https://www.facebook.com/RealityCheckRo/posts/845551349136329?__tn__=K-R. Despre acest tip de rasism vorbesc.

        Apreciază

  2. Și eu am trăit în Italia timp de 7 ani. Mare dreptate are Sonia. Este exact așa cum spune: ca să ai un loc de muncă bun, trebuie să ai specializare și asta e musai să fie făcută acolo la ei, acolo dacă stai într-un orășel micuț, nu prea găsești de lucru, iar dacă îți găsești cât de cât ceva acceptabil, găsești la vreo 50-100 km. Acolo dacă nu ai mașină ca să te deplasezi la lucru sau la mall-uri de unde să-ți faci cumpărături la sfârșit de săptămână pentru o săptămână, înseamnă că ești ca și legat de mâini și de picioare. Da, italienii, nu chiar toți, dar cei mai mulți sunt un fel de lasă-mă ca să te las, sunt cam comozi din fire, le place viața boemă, iar majoritatea muncilor le fac bineînțeles stranierii. La fel și mie îmi e dor de gelatto, pizza și de asemenea de risotto alla zafferano făcut de unchiul meu Ezio.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ma bucur sa descopăr aceasta rubrica, foarte interesanta de altfel din câte poți afla, cum bine a spus chair doamna căreia i-ai luat interviu, ca nu fug câinii cu covrigi în coada. În același timp, mi-a plăcut partea cu sistemul educational, ar fi fain sa se implementeze si la noi acele evaluări.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la hrpassion Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: