Fac parte dintre puținii bucureșteni care au norocul de a lucra aproape de casă. Fac 15 minute pe jos pînă la birou și totuși, zi de zi, aceste 15 minute ar putea fi suficiente pentru a mă încărca cu energie negativă. Și asta pentru că nu merg prin parcuri verzi și pe sub nori roz, ci printre blocuri gri și mașini fumegânde. Noxe, claxoane, și nervi – cam așa arată un bulevard din capitală la orele de vârf. Mult zgomot… pentru nimic.
De 5 zile, m-am întors dintr-o scurtă vacanță. N-am fost în țări exotice, am fost într-un tur circular și foarte puțin planificat prin Maramureș și Apuseni.
Și în fiecare zi de când m-am întors, diferența dintre acolo (în vacanță) și aici (în București), mi se pare enormă. E ca o prăpastie fără fund, cu oameni care stau de-o parte și de alta a ei și se uită unii la alții mirați, de parcă ar vedea pentru prima dată niște extratereștri.
Și pentru că de oamenii de aici am primit o doză prea mare săptămâna aceasta, aleg să mă întorc în timp la oamenii de acolo și să îmi amintesc de energia lor pozitivă.
În campingul unde am stat prima noapte, l-am întâlnit pe Sergiu.
Fotograf de meserie și iubitor de natură, Sergiu mai avea și o altă, nebănuită pasiune: prelucrarea fierului.
Da, e adevărat. În 2019, un om în floarea vârstei vorbea cu o căldură și cu o înflăcărare ieșite din comun despre cum se prelucrează fierul, despre cum se obținea în vechime o lamă de topor, despre trucurile și secretele acestui meșteșug uitat de lume.
L-am studiat o seară întreagă pe Sergiu și l-am ascultat vorbind, în timp ce ne sfătuia ce să vizităm prin zonă și ne povestea simplu și cu umor despre aventurile lui ca fotograf. Nu l-am văzut uitându-se la telefon, scrollând frenetic pe Facebook sau vorbind pe 5 chaturi deodată. Nu. Era acolo, prezent, în mijlocul oamenilor, în bătaia focului, cioplind o coadă nouă pentru lama veche de topor pe care o găsise recent.
Avea timp.
Pe bunicul și pe bunica i-am cunoscut la cabana Floare de Maramureș, unde am ajuns grație Booking-ului. Sincer, adresa ne-a indus în eroare când am făcut rezervarea, pentru că părea c-ar fi în Sighetul Marmației – orașul. Doar că am ajuns undeva între localități și drumuri, într-un vârf de deal care n-ar avea vreo șansă să fie vreodată „în drumul” cuiva.
Bunicul și bunica țineau acolo, sus, o cabană cu tot confortul necesar, ceea ce le justifica nota aproape de perfecțiune de pe site-ul de rezervări. Cu bunica am stat de vorbă vreo oră numai până să ne instalăm în cameră. Nu se grăbea nicăieri. I-am spus că noi stăm doar o noapte, că suntem pe fugă, și a părut că-i pare rău de noi.
„Feri, Domne! Așa ce vă grăbiți cu toții! Nimeni nu mai are azi timp să steie..”
Dar de data asta am stat și am ascultat. Ne-au povestit despre cabană și despre nepoți. Despre România, dar și despre alte țări. Despre turiștii străini pe care i-au avut și despre poveștile pe care le-au auzit. Despre cuplul de români stabiliți in Londra care i-au rugat, la plecare, să le devină bunici, pentru că alții nu mai aveau.
Apoi, bunicul ne-a arătat iepurii. I-a dat Oliviei unul. Ne-a propus să-l luăm și-n cameră și să dormim cu el. A dat cu Olivia mâncare la păstrăvi. Ne-a povestit despre cum se face palinca, horinca și alte minunății de-ale locului. Și câte și mai câte!
Oameni în vârstă, cu nepoți și chiar și strănepoți, dar cu poftă de viață și cu o bună dispoziție molipsitoare. Cel mai mult m-a amuzat bunica, atunci când ne-a povestit cum a început să aibă niște probleme medicale recent și cum îi spunea ei doctoriței că nu poate să primească rețetă de medicamente, că ea n-a luat medicamente niciodată și sigur uită să le ia. Îmi amintesc – desigur, imperfect – discuția pe care ne-a relatat-o, și îmi vine și acum să râd.
Doctorița: nici pastile de tensiune n-ai luat?
Bunica: Nici.
Doctorița: Și n-ai tensiune mare?
Bunica: Mai am, am avut și 19 cu 11.
Doctorița: Și ce-ai făcut atunci?
Bunica: M-am așezat pe pat, am băut un pahar cu apă și m-am odihnit. Am așteptat să-mi treacă.
Doctorița: Și?
Bunica: Și mi-a trecut.
Mai sus în Maramureș, o altă gazdă ne-a invitat la un pahar de hornică și de vorbă, pe terasă. Ne-a povestit despre locurile de-acolo și despre obiceiuri, de parcă n-ar fi avut nicio altă treabă sau nicio altă plăcere în seara aceea. Nu se grăbea nicăieri.
Nu c-ar fi fost ceva spectaculos în asta, dar ne-a povestit atât despre articole din National Geographic, cât și despre nunta de acolo din sat la care mirii s-au trezit cu mai mulți invitați decât se așteptau, și au trebuit să se adapteze. Cu cât mai multi? Ei… cu 300 în plus față de cei 1000 estimați, floare la ureche… S-au îngrămădit un pic și s-a rezolvat, au dansat până dimineață… Toate se rezolvă.
De la Oradea spre Apuseni, am oprit puțin în satul Roșia, pentru a vedea moara de apă despre care citisem că ar fi în zonă. Ne-a întâmpinat morarul, care s-a prezentat ca având 90 de ani și ne-a invitat înăuntru, în camera sărăcăcioasă, să-i vedem colecția de tăieturi din ziare ale articolelor în care se scrisese despre el. Articolele datau de prin 2012 și tot 90 de ani se pare că ar fi avut morarul și atunci, dar am trecut peste acest detaliu 🙂
Ne-a cântat la vioara cu goarnă și la acordeon. Ne-a dat cu mir și ne-a binecuvântat. Ne-a sugerat desigur și să îi lăsăm ceva simbolic acolo, și parcă s-a bucurat mai mult de plăcinta pe care i-am lăsat-o decât de bani. Ne-a rugat, dacă mai trecem, să îi aducem niște compot sau ness, că astea i-ar plăcea.
Funny fact, morarul avea, pe ușa singurei sale camere, un afiș proaspăt cu alianța USR-PLUS și cu oameni noi în politică.
Ne-a făcut cu mâna la plecare și a rămas pe băncuța din față, uitându-se în zare, cum făcuse și până ca noi să-i călcăm pragul. Mi-au rămas în minte cuvintele lui:
„Voi o să mă uitați repede. Dar ea (Olivia) o să-și aducă aminte de mine când o crește. „
Tot în camping, ca să închei circular, era o familie mixtă – ea româncă, el mexican. Stabiliți de vreo 7 ani în Mexic, cu 2 copii, cam de 4 și 7 ani. Foarte calmi și relaxați amândoi, deloc stresați de faptul că ambii copii se jucau lângă râu sau oricum în afara câmpului vizual.
Ne-au povestit la foc despre viața din Mexic, despre școlile private, despre cum n-au avut niciodată televizor. Ne-au răspuns simplu cum că da, știrile sunt adevărate, se fură copii, se omoară oameni acolo la ei și că se trimit capetele în valiză în semn de amenințare… dar că poți să alegi lucrurile și știrile cu care te înconjori. Și că viața lor e frumoasă. Că elementele de care are cineva nevoie pentru a fi fericit sunt aceleași, în orice țară ai trăi: o familie, o casă, un job, o casă.
Și dacă le ai pe astea, ține de tine să alegi ce și cum vrei să interpretezi din tot ceea ce se întâmplă în jurul tău.
Ieri, un puști de vreo 20 de ani țipa la un bătrân care aparent îl îngrămădise în liftul din mall, fără să-i ceară voie. Azi s-a răstit la mine o femeie pentru că îi răpisem un minut din timpul ei cu o întrebare aparent stupidă. Zi de zi oamenii se înjură în trafic pentru că unii sau alții nu se mișcă atât de repede pe cât ar trebui. Pentru că nu avem timp de nimic, aici.
Iar acolo, în lumea aceea liniștită pe care o văd prea rar și în fața căreia mă minunez, acolo oamenii au timp să fie oameni.
În Căsuța Oliviei 
M-am încărcat cu aer curat şi gânduri de bine. Mulţumesc! Am nevoie şi eu de o doză din asta de evadare. Şi eu nu locuiesc în capitală deci sunt touşi puţin mai norocoasă. Dar chiar şi aşa… e sufocant de multe ori.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa e, avem nevoie de pauze, și tare bine ar fi ca pauzele să fie dese, pentru a ne rupe de cotidian și a vedea că se poate și altfel. Orice ar însemna acel altfel. Chiar dacă nu ni se potrivește 100%, un gând sau o idee tot putem lua cu noi.
ApreciazăApreciază
Foarte frumos, felicitari!
ApreciazăApreciază
Ce articol minunat, mi-a mers la suflet! Să știi că de aceea mi-am dat demisia și am renunțat la o carieră pentru a face ceva care pentru ambițioși e lipsit de perspective, dar care îmi lasă TIMP. E singura resursă care nu se mai întoarce niciodată și noi o petrecem alergând de colo-colo, enervându-ne, păstrând ranchiună și fiind înecați de griji. Nu merită.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oh, ce articol fain! Incerc sa-mi amintesc si eu mereu cand imi vine sa ma enervez in Bucuresti ca ar trebui sa ofer eu intai ce astept de la altii. Ca linistea, calmul ar trebui sa incerc sa le cultiv mai intai. Cand ma loveste cineva in metrou si-s obosita, inghesuita, transporata si fara chef si-mi vine sa ma rastesc la el, astept o secunda, respir, persoana se intoarce si zice „scuze”, zambeste mai sincer sau mai fortat, iar eu gasesc energia sa zic „nu-i nimic!”, desi trei secunde mai devreme imi venea sa dau cu ea de pamant.
Nu-mi iese mereu si e greu ca naiba, dar daca nimeni nu incearca, o sa ne transformam in niste roboti. Si-asa e infricosator cum ne comportam in trafic, fie ca e pietonal, fie de masini 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană