Am terminat „Fiica ceasornicarului” aseară și parcă am închis cartea cu un zâmbet. Nu mi se întâmplă prea des să fiu 100% de acord cu finalul unui roman, de cele mai multe ori eu l-aș vedea un pic altfel. Dacă e final închis, parcă lipsește misterul. Dacă e deschis, parcă rămâne ceva în aer.
Ei, de data asta, în Fiica Ceasornicarului, am simțit că finalul e exact ceea ce trebuie, așa că m-am și decis să nu las această lectură să treacă necomentată, deși nu e cea mai bună carte citită în ultima vreme.
Nu mă mai întâlnisem cu Kate Morton, dar mi-a plăcut stilul ei de a-și construi romanul. Nu mă prea pricep eu la a încadra opere literare și nici nu cred că e un skill necesar, totuși m-aș arunca să spun că „Fiica Ceasornicarului” e un roman ce aparține curentului romantic, cu influențe gotice 🙂
Cartea are câte un pic din toate: dragoste, moarte, suspans, mister, istorie, artă. Vinovăție, suferință, incertitudine, teamă, speranță, bucurie, renaștere. E un cocktail reușit, o lectură plăcută, care te ține cu sufletul la gură până la final.
În carte sunt multe povești, întrepătrunse, deși plasate chiar și la sute de ani distanță. Unele sunt relatate la persoana a treia, o singură poveste e la persoana I, iar naratorul ei… e unul surpriză. Rescunosc că mi-au trebuit destul de multe capitole pentru a-mi da seama cine și cum povestește acțiunea centrală, mai ales din cauza poveștilor conexe. Dar toate se leagă la final într-un tot unitar foarte frumos gândit.
Și mi-am dat seama cu ocazia asta că îmi plac romanele scrise altfel, în care povestea nu e spusă nici de personajul principal, nici de autor, așa cum întâlnim de cele mai multe ori. Asemeni mult mai cunoscutelor „Hoțul de cărți” sau „Mă numesc Roșu„, „Fiica Ceasornicarului” are un narator inedit. Dar, cum am spus, vă las pe voi să-l descoperiți. Sau s-o descoperiți 🙂
Mi-a mai plăcut echilibrul cu care au fost construite personajele. La un momentdat mi-au creat impresia că nu există un personaj principal, nu e vreunul mult mai bine pus în valoare decât celelalte. Din contră, personajul pricipal mi se pare a fi ceva distinct, dincolo de identitatea cuiva. Nu e o fiiință, ci o idee: aceea de apartenență la un loc, de conexiune între om și natură. Sau poate de destin. Am avut aceeași senzație citind „Scara lui Iakov„. Și e plăcut să nu existe un erou unic, asta dă mai multă veridicitate poveștii, din punctul meu de vedere.
***
Am scris multe și nimic concret, nu-i așa? 🙂 Ce să fac, nu mi-au plăcut niciodată rezumatele. Și totuși, o să scriu câte ceva pentru mine, pentru a nu uita personajele.
Elodie e o tânără aflată la 2 pași de căsătoria cu un bărbat despre care nu s-a decis (sau n-a îndrăznit încă să se întrebe) dacă îl iubește ori ba.
Mama ei, Lauren, a murit când ea avea doar 6 ani, lăsându-i moștenirea greu de dus a propriei celebrități. Elodie va descoperi însă că, deși s-a scris atât de mult despre mama ei și toți ceilalți par a o cunoaște, există încă lucruri de descoperit.
Unchiul lui Elodie, Tim, e un bărbat singuratic, pe care mulți îl consideră încă infantil. Dar Tim s-a maturizat mult mai devreme decât alții și e un personaj cheie al poveștii.
Mama sa, Juliet, a fost o jurnalistă talentată, rămasă singură cu 3 copii, în urma războiului. A trebuit să descopere cum să o ia de la capăt, de la zero, cum să se reinventeze.
Birdie e o fetiță care ar fi putut avea totul, dar pe care suferința și viciile tatălui ei au împins-o în familia unor oameni care știu cum să transforme mici orfani în hoți de buzunare. Birdie e un fel de Cosette din Mizerabilii. Pe alocuri cu mai mult noroc, pe alocuri cu enorm de mult ghinion.
Edward e figura clasică a artistului care se îndrăgostește la fel de ușor și de pasional și de persoane, și de idei.
Lucy e o fetiță atrasă de știință într-o vreme în care destinul femeilor era să brodeze și să facă mulți copii. E o adolescentă care vrea să ajute, dar se alege cu o vinovăție care o va urmări toată viața.
Joe e un tânăr enigmatic, care își petrece zilele într-un dormitor, departe de lume.
Jack caută comori în care nici el nu crede, în timp ce încearcă să-și recâștige cele 2 fetițe.
Ada m-a întristat teribil. A fost smulsă dintr-o țară pe care o iubea, din mijlocul unor oameni cu care se simțea bine, pentru ciudatul motiv de a fi transformată într-o domnișoară adevarată. Dar Ada va primi un cadou valoros, în cel mai neașteptat moment.
Și mai e și casa. Casa în jurul căreia se împletesc toate aceste destine, care îi atrage pe toți ca un magnet. Singura constantă de-a lungul anilor și vieților care curg.
Ce au în comun toate aceste personaje? Ei bine, Kate Morton a gândit o poveste plină de imaginație în jurul lor, o poveste care n-are cum să plictisească. Iar finalul e dulce-amărui, închis și totuși deschis, o reușită rară.
***
Cam atât despre Fiica Ceasornicarului. E o performanță, zău, să îți propui să scrii „măcar 2 rânduri” și să te oprești… 22 de paragrafe mai târziu 🙂 O fi semn că mi-a plăcut cartea?
Lecturi inspirate!
În Căsuța Oliviei 