Cu ce am rămas din „Pianul mecanic” de Kurt Vonnegut

„- Aceasta este mașina de spălat vase cu ultrasunete. Sunetul de înaltă frecvență care trece prin apă îndepărtează murdăria și grăsimea din orice obiect în câteva secunde. Scufunzi obiectul, îl scoți, gata!

– Și femeia ce mai face? întrebă Khashdrahr.

– Ea pune rufele sau vesela în acest uscător, care le usucă în câteva secunde, cu ajutorul acestei mici lămpi de ozon.

– Și pe urmă? întrebă Khashdrahr.

– Femeia introduce rufele în această mașină de calcat, care netezește în 3 minute o cantitate care se netezea înainte de război într-o oră.

– Și pe urmă ce face? întrebă Khashdrahr.

– Pe urmă a terminat.

– Și pe urmă?

Doctorul Dodge roși vizibil.

– E o glumă?

– Nu, șahul ar vrea să știe de ce trebuie să facă totul atât de repede. Cutare în câteva secunde, cutare în câteva secunde. De ce se grăbește atât? Ce are de făcut, dacă nu-și pierde vremea cu aceste lucruri?

– Trăiește! rosti expansiv doctorul Dodge. Trăiește! Se bucură de viață!

– Înțeleg, rosti rece translatorul, apoi se întoarse spre Wanda: Și cum trăiți și vă bucurați atât de mult de viață?

Wanda roși și își coborî privirea spre podea, zgândărind marginea covorului cu un deget de la picior.

– A, cu televizorul… îngână ea. Ne uităm mult la televizor, nu-i așa Ed? Și eu petrec o groază de timp cu copiii. Adică, știți dumneavoastră…

– Și unde sunt copiii? întrebă Khashdrahr.

– Alături, la vecini, la familia Glock. Probabil se uită la televizor. „

O idee bună în teorie, nereușită în practică

Fragmentul de mai sus reprezintă, după mine, esența romanului de debut al lui Kurt Vonnegut, Pianul mecanic.

Ideea în sine are potențial: după cel de-al treilea război mondial, omenirea a progresat atât de mult încât totul e super-tehnologizat și cea mai mare parte a job-urilor au fost preluate de mașini. Cei care încă lucrează sunt fie ingineri care programează și monitorizează mașinile, fie oameni cu un IQ prea mic, rămași să facă taskuri minore și neautomatizate încă. Ajutorul mașinilor, inițial visat și văzut ca o salvare, se dovedește că i-a privat pe oameni de însuși sensul vieții lor. Au timp, dar au prea mult timp, iar lipsa de activitate face rău moralului, pe termen lung.

În practică, ideea nu s-a materializat prea strălucit. Romanul avansează foarte lent, este complet lipsit de emoție dar e încărcat cu termeni tehnici și cugetări filozofice. Din punctul meu de vedere, e o lectură 99% masculină. Nu credeam să zic vreodată că există cărți pentru femei și cărți pentru bărbați, dar iată-mă: Pianul mecanic e o carte despre care mi-e greu să cred că ar putea fi favorita unei femei. E o distopie tehnică pe care eu am perceput-o drept monotonă și insipidă.

„Cum vă bucurați atât de mult de viață?”

Și totuși, fragmentul de mai sus mi-a rămas întipărit în minte și mi-a dat de gândit.

Am regăsit în el o fărâmă din realitatea pe care o trăim în prezent. Lumea noastră nu e încă chiar atât de automatizată dar, dacă ai un venit satisfăcător, poți să scapi de tot ceea ce înseamnă muncă fizică. Poți sta la bloc, îți poți cumpăra cele mai moderne electrocasnice care să facă aproape totul pentru tine, poți plăti o menajeră și o bonă, iar ție îți rămâne timp. Timp să trăiești.

Și cum trăiești?

Aici e marea capcană. Cei mai mulți dintre noi, față în față cu acest timp, vom fi tentați să îl consumăm în plăceri mărunte, sub pretextul odihnei de după adevărata muncă. Cea de birou. Asemeni personajelor din Pianul Mecanic, vom trăi în fața unui ecran, bucurându-ne de viață prin intermediul unor emisiuni TV, al Netflix-ului, al unor jocuri pe telefon sau scroll-ând inert prin pozele cunoscuților de pe rețelele sociale. Poate că vom învăța lucruri noi sau vom vorbi cu prieteni, dar întrebarea e dacă, făcând doar aceste lucruri, vom simți cu adevărat că ne bucurăm de viață.

În aceeași capcană ajung să trăiască și copiii: scutiți de munca fizică la care ne mai puneau părinții noștri pentru a face față treburilor casnice, copiii de azi petrec totuși mai mult timp în casă decât noi, pentru că afară e azi mai periculos. Iar părinții, deși se bucură de ajutorul tehnologiei, în mod curios nu au timp de stat foarte mult afară. Așa că și copiii ajung să se bucure de viață în fața unor ecrane despre care încercăm să ne convingem că sunt educative, pentru a ignora sentimentul de vină.

După mine, oamenii au și vor avea mereu nevoie de activități care să îi facă să se simtă importanți. Chiar și treburile fizice de natură casnică îți dau un sens: acela de a fi util. Delegând din activitățile repetitive, cred că e important să folosim timpul câștigat în compania altor oameni, învățând lucruri care să ne deschidă noi orizonturi, trăind experiențe noi – prin călătorii sau activități pe care nu le-am mai încercat – sau ajutând pe alții. Oferindu-ne timpul pentru a construi ceva.

Nu am înșirat această listă din experiență proprie sau ca pe o oglindă a persoanei care sunt, ci ca pe o aspirație a ceea ce îmi doresc să ajung. Asta după ce mă dumiresc de mecanismul capcanei și după ce reușesc să-i vin de hac 🙂

Până atunci, concluzia zilei e că NU recomand Pianul mecanic, dar recomand lectura repetată a fragmentului de mai sus, urmată de întrebarea: cât de mult mă regăsesc în el și ce sentimente îmi trezește asta?

Lecturi inspirate! ❤

Un gând despre „Cu ce am rămas din „Pianul mecanic” de Kurt Vonnegut

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: