Îmi place să citesc autobiografii. Să trag cu ochiul în viața unor oameni reali, care aleg să-și pună pe hârtie gândurile și să-și povestească experiențele care i-au transformat în ceea ce sunt astăzi. Unele dintre aceste experiențe sunt pline de inspirație, altele sunt mai puțin fericite dar, oricum ar fi, citirea unei autobiografii reprezintă după părerea mea o lectură superioară celor din sfera ficțiunii.
Pe de altă parte, nu toate autobiografiile sunt reușite. Nu toate se tranformă într-o lectură care să ne incite și să ne țină vie atenția, mai ales atunci când autorii lor nu sunt scriitori de profesie.
De-asta am rămas foarte plăcut surprinsă de Open – autobiografia lui Andre Agassi, care m-a prins de la prima pagină, deși n-am nicio relație de iubire cu lumea tenisului. Am devorat pur și simplu primele capitole, apoi m-am oprit și am investigat situația, să văd dacă această carte chiar e scrisă de Agassi 🙂
Cine a scris Autobiografia lui Agassi?
Așa cum suspectam, stilul fluid și captivant nu e 100% opera unui tenisman. Agassi a pus la punct o colaborare cu J. R. Moehringer, câștigătorul unui premiu Pulitzer și, după sute de ore de interviuri și revizii ale amintirilor sportivului, unele dintre ele semănând mai degrabă a ședințe de psihoterapie, a rezultat cartea de față.
Inițial mi s-a părut nedrept că numele lui Moehringer (un ghost-writer cum îl numește Brooke Shields, fosta soție a lui Agassi) nu figurează pe copertă. Nici măcar pe cea interioară. Am descoperit totuși explicația în postfață, acolo unde Agassi menționeză dorința și motivele lui J. R. Moehringer de a rămâne anonim.
Întreaga poveste a colaborării celor 2 se poate citi aici.
Open – o carte despre tenis sau o carte despre relația tată-fiu?
„Tatălui meu îi place să tragă în șoimi cu pușca lui. Casa noastră e acoperită de victimele lui, păsările moarte stau pe acoperiș la fel cum mingile acoperă terenul. Tatăl meu spune că nu-i plac șoimii, pentru că se năpustesc pe șoareci și alte ființe fără apărare ale deșertului. Nu poate îndura gândul că ceva puternic vânează ceva slab.
Bineînțeles că nu are remușcări când mă vânează pe mine, n-are nicio problemă când mă vede sufocându-mă în cârligul lui. Nu vede contradicția. Nu-l interesează contradicțiile. Nu-și dă seama că eu sunt ființa cea mai lipsită de apărare în acest deșert uitat de Dumnezeu. Dacă și-ar da seama, mă întreb, s-ar purta altfel cu mine?
Acum se întoarce pe teren, trântește mingea într-un coș de gunoi și mă vede holbându-mă la șoimi. Îmi aruncă o privire furioasă.
-Ce mă-ta faci? Nu te mai gândi! Fără rahaturi de gânduri!
Fileul e cel mai mare dușman, dar gânditul e păcatul capital. Gândirea, crede tatăl meu, e izvorul tuturor relelelor, pentru că a gândi este opusul lui a face. Când tatăl meu mă prinde cugetând, visând cu ochii deschiși pe terenul de tenis, reacționează ca și cum m-ar fi prins furându-i din portofel.”
(Fragment din Open – Andre Agassi)
Firul roșu al acestei cărți este mărturisirea lui Agassi că de fapt el nu și-a dorit să facă tenis. Din contră, chiar îl ura în copilărie, atunci când tatăl său îl obliga să să antreneze cu orele, zi de zi, îl lua chiar de la școală pentru antrenamente suplimentare și nu îl lăsa să practice niciun alt sport.
Povestea copilăriei și a adolescenței lui Agassi, deși au în prim plan tenisul, nu sunt despre tenis ci despre relația nesănătoasă pe care a avut-o cu tatăl său. Despre cum nu i s-au lăsat alte opțiuni. La maturitate, atunci când ar fi putut în sfârșit să aleagă, s-a văzut pus în fața faptului împlinit că, în afară de tenis, nu știa să facă altceva.
Așa că, deși ne tot repetă că ura tenisul, Agassi a continuat pe singura direcție pe care știa cum să o urmeze.
Mi s-a părut foarte interesant de citit despre tot tumultul său interior, despre toate gândurile puse cu măiestrie pe hârtie. Din ele se desprinde portretul unui gânditor, o persoană foarte analitică, sfâșiată de contradicții între ceea ce face și ceea ce ar dori cu adevarat sa facă.
Succesul atrage după el fericirea?
„Îmi petrec multe ore bântuind pe străzile din Palermo, bând cafea neagră și întrebându-mă ce naiba e în neregulă cu mine. Am făcut-o. Sunt jucătorul de tenis numărul 1 de pe planetă și totuși mă simt gol pe dinăuntru. Dacă a fi numărul unu mă face să mă simt gol, nu mă mulțumește, atunci ce sens are? De ce să nu mă retrag pur și simplu?”
(Fragment din Open – Andre Agassi)
Interesant, nu-i așa?
Să ajungi la performanța supremă în domeniul tău, să fii recunoscut pe plan mondial, să se scrie despre tine în toate revistele, să fii căsătorit cu o actriță pe care mulți o idolatrizau la vremea respectivă, și totuși să te simți gol și lipsit de sens.
Nu e un paradox, e o realitate pe care o putem întâlni la fiecare pas. Mulți dintre noi se pot lăuda cu succesul, dar nu și cu împlinirea. Pentru că ea nu vine din ceea ce ai sau ce obții, ci din ceea ce simți. Din modul în care te raportezi la lume, din felul în care viața ta prezentă (oricât de minunată ar părea) se suprapune peste adevăratele tale nevoi și dorințe.
Open e o lecție despre introspecție, mai mult decât una despre tenis. Agassi despică firul în patru, încearcă să înțeleagă motivele nefericirii lui, să descopere acele fire invizibile care îl țin legat și care uneori, chiar și pe teren, îl fac să piardă meciurile cele mai ușoare.
Bucuriile și sacrificiile vieții de sportiv
„Sunt un om relativ tânăr. Treizeci și șase de ani. Dar mă trezesc ca și cum aș avea nouăzeci și șase. După trei decenii de sprinturi, opriri bruște, sărituri înalte și aterizări brutale, corpul meu nu mai pare să fie corpul meu, mai ales dimineața. Pe când deschid ochii, sunt un străin pentru mine însumi și deși, încă o dată, acesta nu e un lucru nou, e mai pronunțat dimineața. Trec repede prin faptele elementare. Numele meu e Andre Agassi. Numele soției mele e Stefanie Graf. Avem doi copii, un fiu și o fiică, de cinci și trei ani. Trăim în Las Vegas, Nevada, dar momentan locuim într-un apartament al hotelului Four Seasons din New York, pentru că joc la US Open 2006. Ultimul meu US Open. De fapt, ultimul meu turneu. Trăiesc din tenis, deși urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată și secretă și totdeauna l-am urât.”
(Fragment din Open – Andre Agassi)
Dacă am crezut vreodată că viața de sportiv e una boemă și lipsită de dificultăți, mi-am schimbat complet părerea după această lectură.
Să fii sportiv profesionist înseamnă să-ți întinzi la maxim toate limitele corpului, de multe ori în detrimentul sănătății pe termen lung. Nu e ceva ușor și sunt convinsă că nu mulți au tăria psihică de a trece peste antrenamente chinuitoare, accidentări în lanț sau dureri permanente.
Mărturia lui Agassi, care la 36 de ani simte că are corpul unuia de 96, e grăitoare în acest sens.
Mi-a plăcut sau nu autobiografia lui Agassi?
Dacă nu a fost evident până la aceste rânduri, ei bine da! Mi-a plăcut mult mai mult decât aș fi crezut cartea asta, în ansamblul ei.
Începutul m-a captivat, l-am citit într-un ritm foarte alert, a urmat apoi o secțiune mult mai axată pe meciuri și pe o retrospectivă cronologică a acestora, la care recunosc că am mai sărit niște pagini, și a continuat cu relația cu Steffi Graff și cu „liniștea” găsită pe final de carieră.
Recomand cartea tuturor celor pasionați de tenis, dar nu numai. Le-o recomand tuturor celor care vor să înțeleagă sportul din alte perspective și să descopere profilele unor oameni interesanți.
Puteți găsi cartea aici:
🎾 Cărturești 🎾
🎾 Libris 🎾
🎾 Elefant 🎾
Lecturi inspirate!
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns