A avea sau a nu avea hobby-uri

Pentru că am lucrat mult timp în diverse multinaționale, unii ar putea spune că sunt o corporatistă. Marele avantaj al acestui statut – în ciuda tuturor atacurilor veninoase care vin dinspre Antena 3 🙂 – e că ai ocazia de a interacționa cu foarte mulți străini și de a te inspira din mentalitatea vestică, chiar dacă tu ești încă în țară.

Și am adunat atâta inspirație, încât aș putea scrie romane. Astăzi, însă, o să mă concentrez pe un singur aspect al vieții la care noi și străinii mi se pare că suntem, din păcate, foarte diferiți: petrecerea timpului liber. Sau, pe scurt, hobby-urile.

Revelația asta m-a lovit cu câteva luni în urmă, când a venit în vizită un coleg din Olanda. Și a vrut el să fie drăguț și să ne spună câteva vorbe despre el, încurajându-ne să facem ulterior același lucru. Și s-a pus pe povestit. Cum practică sportul X și sportul Y. Cum merge pe munte. Cum face diverse activități cu cei 3 copii ai lui. Cum iubește gadget-urile și își automatizează toată casa. A vorbit despre toate hobby-urile sale vreo 10 minute. Nu era primul coleg străin care își trecea în revistă o paletă impresionantă de interese. Dar a fost primul care ne-a provocat și pe noi să facem același lucru și să ne prezentăm așa cum suntem dincolo de muncă.

Și aici a început partea tristă. Am fost surprinsă și oarecum speriată să aud prezentările noastre, ale românilor. Job, casă, filme, jocuri video, timp petrecut în oraș cu prietenii. Job, casă, privit sport la TV, filme. Job, casă, jocuri video, filme. O, Doamne, așa suntem noi, românii? Principalul nostru hobby este privirea pasivă a filmelor?

Poate n-om fi toți așa, dar uneori am impresia că cel puțin 50% dintre români așa suntem. Cultura sportului clar nu ne prea caracterizează, poate pentru că nici părinții noștri n-au avut contextul potrivit de a ne insufla dragostea față de sport sau importanța practicării lui în mod constant. În plus, parcă nu prea știm cum să ne relaxăm. N-avem nici noțiuni elementare despre managementul stress-ului sau despre echilibrul sănătos dintre muncă și viața personală. Suntem parcă predispuși să facem over time, să muncim mai mult decât trebuie – cel puțin în cultura asta corporatistă – pentru a concura cu alții sau cu noi înșine. De ce? Din inerție.

Și-apoi, ar mai fi și al doilea aspect: deschiderea de a vorbi sincer despre noi și despre pasiunile noastre. Nu știu dacă e regulă generală, dar mie mi se pare că văd des o reticență în a vorbi deschis despre ce ne place să facem și ce nu. Poate e teama de a nu fi judecați sau criticați. Că doar România nu e cea mai tolerantă țară cu putință. Mie, recunosc, nu prea-mi vine să spun la birou că am o pasiune de a scrie pe blog sau de a participa la concursuri de advertoriale, cu siguranță aș primi priviri chiorâșe, în loc să fiu întrebată cum? când? sau de ce?.

Cred că am avut o grămadă de hobby-uri de-a lungul timpului. Am pictat icoane pe sticlă. Am cusut goblenuri. Am făcut sute de cercei din Fimo. Am făcut mărțișoare și le-am și vândut. Singura mea problemă e că nu perseverez într-o direcție, fiind mereu distrasă de altceva, mai nou, mai interesant. Și un mare regret pe care îl am e că nu m-am ținut niciodată de sport.

Tu cum ești? Simți că faci ceea ce trebuie cu timpul tău liber? Și, dacă da, îți place să vorbești despre asta?

Întreb cu speranță. M-aș bucura să aflu că statisticile stau altfel decât le-am perceput eu 🙂