Anna Karenina, la a doua lectură

Am recitit Anna Karenina după 20 de ani și nu mi-a mai plăcut.

Am tras de mine să termin romanul. Să explic de ce.

Prima lectură a fost pe la 14 ani. Început de adolescență. Cu ce am rămas din roman, la vremea aia? Cu momentul în care Levin a cerut-o de soție pe Kitty, a doua oară, el scriind cu creta inițialele cuvintelor din propoziție și ea ghicindu-i gândurile. Un dialog doar cu cretă și inițiale, în care s-au scuzat, s-au iertat, s-au împăcat. Mi s-a părut ceva extraordinar de romantic și a fost suficient să declar că mi-a plăcut cartea. Ah, cum, mai erau și alte personaje și alte întâmplări în carte? 😀 (Că doar n-are decât 900 de pagini, cât putea să dureze dialogul cu creta?) Se pare că pentru mine celelalte personaje și întâmplări au fost, atunci, irelevante. La 20 de ani de la lectură, nici nu-mi mai aminteam de ce se sinucide Anna, dar îmi aminteam de Kitty, Levin și creta lor. Verdict: un roman superb, plin de romantism.

Cu această imagine idealizată a romanului în cap, mi-am propus să îl recitesc, cu mintea de acum, să înțeleg de ce mi-a plăcut atât de mult la 14 ani și de ce e considerat o capodoperă a literaturii.

Și, ghici ce? nu prea am înțeles nici una, nici alta.

„Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”

Anna Karenina nu mi s-a mai părut o carte din care izvoraste romantismul, ci una în care arde, la foc mocnit, tragedia. Nu mi s-a mai părut o carte despre iubire împlinită, ci despre cât de greu (și uneori imposibil) e să construiești și să menții o relație. Pentru că în Anna Karenina îndragostirea e doar intriga și povestea nu se termină acolo, precum în basmele cu feți frumoși.

Povestea de-abia începe, căci după ce dragostea se împlinește și personajele par că au obținut ce-au vrut, începe tumultul. Îndoiala. Gelozia. Părerile de rău. Scenariile imaginate. Viața adevărată, neidealizată.

„Se uita la ea așa cum un om se uită la floarea pe care a rupt-o, care s-a vestejit și la care recunoaște cu greu frumusețea, de dragul căreia a rupt-o și a ucis-o.”

În plus, Anna Karenina e o analiză romanțată a motivelor din care oamenii pot ajunge să se sinucidă. Nu, nu e nevoie de o dramă absolută pentru ca în sufletul cuiva să se nască astfel de gânduri. E nevoie doar de o incompatibilitate cât de mică între imaginație și realitate, de o perioadă de nesomn, agitație, puțină depresie.

Anna se sinucide după ce obține ce a vrut, victimă a propriilor gânduri. Nimic din răul pe care și-l imaginează ea nu e adevărat, dar nimeni nu vede că a ajuns într-un punct în care are gândirea distorsionată, ia sedative în mod curent și e foarte surescitată.

Levin începe să se gândească la sinucidere după ce se căsătorește cu marea sa iubire, după ce are un copil, pentru că brusc il lovește faptul că nu înțelege sensul vieții. Îl salvează firava credință nouă în Dumnezeu și norocul de a redeveni ocupat, fără timp de despicat firul în patru.

„Dar viața mea acum, toată viața mea, indiferent de ceea ce mi se poate întâmpla, fiecare clipă a ei, nu numai că nu este absurdă, cum a fost mai înainte, dar are sensul neîndoielnic al binelui, pe care eu am puterea să îl pun în ea!”

Concluzia mea? Cu cât oamenii au mai puține probleme de rezolvat și lucruri de făcut în viață, cu atât lasă loc gândurilor filozofice care nu duc decât la angoasă și depresie. Așa cum remarcă și Levin la un momentdat pe parcursul romanului, terapia prin muncă (fizică, de preferat) ar putea fi o formă miraculoasă de vindecare a depresiei.

Legat de romantismul romanului… acum nu l-am mai perceput deloc. Povestea de dragoste dintre Anna și Vronski mi s-a părut banală și nu am simțit că ea ar fi o persoană atât de specială încât să devină un etalon în literatură. Da, e descrisă ca fiind o femeie inteligentă, cu preocupări mai degrabă intelectuale decât casnice. Dar mie nu mi s-a părut că Anna ar fi un personaj pozitiv sau că ar fi o victimă a societății. Nu, din contră. Mi s-a părut că nefericirea ei s-a născut din propriile sale alegeri. Mi s-a părut răutăcioasă și egoistă. Și-a sacrificat un copil, a făcut un al doilea copil cu noul iubit și – surpriză – pe acesta nu a putut să-l iubească. Ceea ce a pus capac a fost momentul în care a încercat să-l seducă pe Levin, doar pentru a-și satisface orgoliul. Știu că fanii lui Tolstoi vor fi șocați de următoarea afirmație, dar mie Anna mi-a amintit de protagonista Fluturilor Irinei Binder.

Nu, nu statutul femeilor din acele vremuri a împins-o spre moarte. Anna ar fi putut avea povestea plasată în timpul nostru și cred că ea n-ar fi fost cu nimic mai fericită. S-ar fi sinucis aruncându-se în fața metroului,  poate, nu în fața trenului. Pe Anna a ucis-o faptul că și-a exprimat doar 5% din gânduri, alegând să le interiorizeze pe celelalte 95%, făcând scenarii absurde despre ce gândește interlocutorul, despre ce ascund cele mai banale gesturi ale acestuia.

Per total, romanul are un ton pesimist și ideea generală care se desprinde din cele 2 povești centrale (Anna – Vronski, Kitty – Levin) pare să fie că nu există fericire pe termen lung, ci doar mici flăcări care se sting. Chiar și atunci când personajele obțin ceea ce și-au dorit, ele tot nu sunt fericite.

Dincolo de paginile dedicate poveștilor de dragoste și relațiilor interumane, romanul lui Tolstoi abundă în gânduri filozofice despre lucratul pământului, despre condiția țăranilor și despre politicile vremurilor de atunci. Sigur, sunt interesante așa, în linii mari, dar prea multe detalii pe aceste subiecte, în 2021, sunt obositoare și plictisitoare. Ca și cum m-aș apuca azi sa învăț latina 3 ore pe zi, știind că nu-mi servește la nimic. La 14 ani, cred că am sărit peste toate aceste pagini, fără mustrări de conștiință. Acum le-am citit, unele dintre idei m-au pus pe gânduri, dar au fost, totuși, mult prea multe pentru gustul meu.

---

Deci cam așa a fost reîntâlnirea mea cu Anna Karenina. Dezamăgitoare. La fel ca atunci când am vrut să revăd Sailor Moon – dragostea copilăriei mele – la douăzeci și ceva de ani. Se pare că există o doză mare de adevăr în proverbul cu ciorba:

Ciorba reîncălzită nu mai are același gust 🙂