Cred că eram pe la jumătatea sarcinii atunci când am decis că de data aceasta nu voi mai sta in concediu de crestere copil un an, ci maxim 6 luni. N-am luat decizia ușor, n-am luat-o convinsă că e cea mai bună, dar acum, la 4 luni de la intoarcerea în câmpul muncii, simt că am ales bine. Nu e ușor, dar nu e nici groaznic de greu, și o să povestesc de ce.
În primul rând, o să mă întorc puțin în timp, la primul an de viață al Oliviei, pe care l-am petrecut acasă. Bine, n-a fost chiar un an ci vreo 10 luni, pentru că și atunci am simțit nevoia să mă întorc mai repede înapoi la job. Nu pentru că nu mi-aș fi iubit copilul sau pentru că nu m-aș fi bucurat să fiu mereu acolo și să îi prind fiecare nouă achiziție, dar la un momentdat am simțit că creierul meu are nevoie din nou de activitate intelectuală 😀
Când stai acasă cu un copil mic, universul tău devine dintr-o dată teribil de limitat. Mai ales la primul copil. Pentru că totul e nou, intervine anxietatea, simți nevoia să te documentezi continuu despre orice mic detaliu, găsești o sută de păreri diferite, nu știi în ce direcție să o iei, așa că te documentezi și mai mult… și te afunzi până la gât intr-o grămadă de subiecte legate de bebelușie încât parca nu mai rămâne timp pentru nimic altceva. Nu știu dacă se aplică tuturor, dar în cazul meu așa a fost. Simțeam că mă înec, înotând printre rețete de diversificare, scutece textile, strategii de somn și altele similare, așa că întoarcerea la birou a fost o gură de oxigen și zău că am simțit-o ca pe o vacanță.
De aceea acum, la al doilea copil, mi-am zis să învăț din prima experiența și să iau gura de oxigen și mai repede, imediat ce Vlad ar fi devenit mai puțin dependent de mine. Evident, acest plan n-ar fi fost posibil dacă n-aș fi avut ajutor, o doamnă minunată care ne-a fost alături de când avea Olivia 9 luni și până astăzi. Practic Vlad a cunoscut-o încă de la naștere, s-a obișnuit cu ea și n-am simțit că a suferit deloc când eu am început să fac și altceva ziua.
Nu doar faptul că aveam ajutor a fost important, ci și noul mod de lucru impus de pandemie, de acasă. Treaba asta mi s-a potrivit mănușă în acest context, pentru că deși lucrez (și nu doar 6 ore pe zi cum mi-am propus inițial), sunt totuși acasă, am program suficient de flexibil în majoritatea zilelor cât să pot lua pauze, să mai stau cu Vlad, să îi dau de mâncare, să văd ce supărări mai are. Încă îl alăptez și n-am planuri să schimb prea curând această situație, pentru că îmi convine de minune, din toate punctele de vedere, și momentan nu îi găsesc niciun dezavantaj.
Un alt noroc a venit dinspre faptul că nu m-am întors la birou pe aceeași poziție, de programator, ci pe una de team lead, care deși e mult mai provocatoare și mai consumatoare de energie, nu necesită concentrare profundă asupra unei probleme pe intervale mari de timp, cum ar fi necesitat vechea poziție. E câteodată atâta zgomot în casă, și de la Olivia și de la Vlad, și sunt întrerupta atât de des din ceea ce fac, încât nu cred că aș fi reușit să fac o treabă prea bună dacă aș fi scris în continuare cod, în perioada asta, pentru că as fi avut nevoie de atenție 100%. În schimb, în noul rol, încep ziua cu 15-20 de taskuri micute pe todo-list și o închei tot cu atâtea, dar altele :)) Am de făcut o grămadă de lucruri atât de diferite între ele, cu un context switching permanent, încât faptul ca inserez în program și activități legate de copii pare ceva absolut natural. Sunt una dintre persoanele care fac față cu brio unei schimbări permanente de context, și sunt foarte recunoscătoare pentru asta, mi se pare o competența utilă și la job, și în familie.
Deci zilele mele de lucru arată ca o shaorma cu de toate: citesc și răspund la niste mailuri, toc niște ceapă să pregătesc masa de prânz. Ma apuc de scris puțin cod, să rămân conectată, pornesc un build, mă duc să îi dau de mâncare lui Vlad, și continui de unde am rămas cu ceapa. Mai intru în niște ședințe scurte, îmi îngraș todo-list-ul, vine Olivia de la școală, se trezește Vlad din primul somn, luăm prânzul cu toții. Eu mă întorc la ședințe sau cod, ei se duc afară sau la teme, fiecare după caz. Și tot așa, până în jur de ora 5, când termin cu jobul (de fapt câteodată nu termin, doar închid laptopul și încerc să evacuez fără succes toate gândurile job-related din cap) și trec la programul de seară, încercând sa ma deconectez.
Cum ziceam, ușor nu e, dar mi se pare că am mai multe satisfacții și mai multă energie decât dacă aș fi ales sa stau în concediu pana împlinea Vlad 1 sau 2 ani. Dacă ar fi să dau timpul înapoi și sa reevaluez decizia, tot asta aș face.
Două cuvinte și despre partea financiară: deși nu ăsta a fost factorul hotărâtor pentru mine, ci dependența de adrenalina jobului 😀 , recunosc că decizia luată a venit și cu avantaje financiare. În primul rând, pentru că mi-am luat tot concediul de maternitate drept postnatal, apoi l-am lipit de toaaate zilele de concediu rămase neluate din 2020 încoace (pentru că pandemie), și uite-așa am ajuns să nu mai întru în CIC deloc. Iar CIC-ul e un concediu cu venit plafonat, deci prin faptul că l-am evitat mi-am păstrat un salariu constant. Mai mult, dacă reiei activitatea înainte de 6 luni ale copilului beneficiezi și de un stimulent de reinsertie de 1500 RON, deci toate piesele de puzzle s-au potrivit perfect.
Cam asta e experiența mea cu reluarea activității profesionale la 5 luni jumătate după naștere. Unora li se pare foarte devreme, raportat la maximul de 2 ani la care aș fi avut dreptul, dar să nu uităm că în alte țări mamele se întorc la muncă la 6 săptămâni (asta e extrem!) sau la 3 luni. Și nu e o dramă, copiii din țările respective nu par traumatizați pe viață.
Deci se poate.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns