50/2024 – 19 februarie, luni
Mă uit înapoi la ziua de azi și am impresia că privesc printr-un caleidoscop. Acel tub destinat copiilor mici, la capătul căruia zăresc bucăți de sticlă strălucitoare, combinate în forme interesante, care la fiecare mișcare sau tremur își modifică poziția și par a fi altceva.
Bucăți de sticlă colorate, unele doar în alb sau negru, altele în culori aprinse, vesele. O metaforă frumoasă, dar foarte potrivită pentru ziua de astăzi.
Nu m-a enervat nimic, dar nimic, și asta e un lucru rar, cu care nu mă mândresc.
M-au făcut să râd multe momente, și îmi place să râd. Nu cred în prea mult râs.
M-au făcut să lăcrimez alte momente, și am simțit tristețe și recunoștință deopotrivă. Aș vrea să ajut cu ceva, dar n-am cum.
Câțiva pași mai încolo, dincolo de viața reală, m-am uitat seara la un episod din Friends și, după 10 vizionări probabil, nu mai e la fel. Nu din cauza repetiției, ci din cauza cărții. Tot jocul actoricesc pe care îl văd acum parcă are alt sens. Unul trist. D zice că va trece. Sper, ar fi păcat.
M-am zbenguit cu copiii și m-am jucat cu ei fără să-mi fugă gândurile în altă parte, chiar am fost prezentă. Alt lucru rar. Care o fi secretul pentru asta?
Și m-am simțit iubită și privită.
O zi perfectă.
51/2024 – 20 februarie, marți
Ultima zi de birou de săptămâna asta (da, e marți, ce-are?). Așa că doar m-am concentrat pe a finaliza diverse lucruri mici, fără a mai începe nimic nou, am plecat mai devreme acasă, și cu ironia caracteristică atitudinii mele față de muncă, pe la 10 seara îmi venise o idee, așa că am deschis laptopul să o validez.
În rest, planuri de vacanță. Bagaje, griji, și iar griji. Pentru copiii care rămân acasă, desigur. Încă aștept să mă văd în avion pentru a fi sigură că se întâmplă.
52/2024 – 21 februarie, miercuri
Incredibil dar adevărat, suntem la Londra. Planetele s-au aliniat de data aceasta, copiii au rămas cu bunicii, în deplinătatea sănătății lor, iar noi doi am evadat pentru 3 zile într-un loc drag și familiar. Am vrut să mergem la sigur.
Am stat în avion, pentru prima dată, în dreptul ieșirilor de urgență. Nu că aș fi ales eu, așa erau repartizate biletele, doar nu m-am opus. Cineva a fost foarte încântat să aibă loc pentru picioare berechet 😀 Alt detaliu demn de punctat ar fi că, în ciuda unui zbor lin, cu număr minim de zdruncinaturi, la fiecare dintre ele am stat cu emoții și m-am întrebat unde îmi e curajul de altă dată.
Dar s-a încheiat zborul, cu bine, am aterizat într-o Londra învăluită în întuneric, dar la fel de fascinantă pe cât mi-o aminteam. Totul îmi pare foarte diferit aici, clădiri, trafic, marcaje, oameni, magazine, forfotă – și nu în esență, ci în detalii. Mă uit peste tot în jur cu curiozitate și entuziasm.
De-abia aștept lumina zilei de mâine, pentru a vedea în adevărata lor splendoare aceste clădiri tipic londoneze pe care le ador pur și simplu.
53/2024 – 22 februarie, joi
Wow, cum a fost ziua asta! De unde să încep?
25.000 de pași, mulți dintre ei parcurși printr-o ploaie tipic londoneză, pe care în București probabil n-aș fi ieșit din casă. Deși aveam planul făcut să luăm de dimineață un Oyster Card și să colindăm cu metroul, ne-am decis spontan să mergem pe jos. Frumusețea momentelor când nu ai planuri clare este că îți permite să fii spontan. Noi am ajuns la Londra doar cu bilete cumpărate pentru 2 musical-uri, câte unul pe zi, în rest eram convinși că vom găsi cu ce să umplem timpul. Și așa a fost.
Am plecat spre Soho și Oxford Stret, dar ne-a atras atenția UCL-ul, cunoscuta universitate, așa că am intrat să vedem campusul, clădirile facultății și să apreciem diferența dintre ele și ale noastre. Enormă.
Am mers apoi prin câteva magazine, prin Soho, am revăzut Big Ben-ul, Westminster Abbey, parlamentul, London Eye și ne-am bucurat de atmosfera vibranta. Faptul că am plecat de la hotel la 8.30 dimineața ne-a permis să vedem toate aceste lucruri fără o aglomerație excesivă.
Pentru că ploaia începuse să bată prea tare, ne-am adăpostit întâmplător în fața unei clădiri, care s-a dovedit a fi Curtea Supremă de Justiție. Se vizita gratis, pentru cei dispuși să treacă de un control de securitate ca la aeroport. Așa că am intrat înăuntru și mare ne-a fost mirarea să vedem că putem asista, ca public, într-o sală de judecată, în care se dezbatea ceva despre un contract de vânzare cumpărare. A fost atipic!
Am și mâncat un sandviș în cafeneaua Curții, printre mese de avocați și alți oameni în costume negre, apoi am plecat mai departe, pentru că se oprise suficient ploaia.
Momentul culminant al zilei a fost fără doar și poate spectacolul pentru care aveam bilete – The Little Big Things. Nu mi se întâmplă des să nu îmi găsesc cuvintele, dar după musical cam așa m-am simțit. Toată experiența e complet diferită de orice oferă teatrele din România. 10 clase peste, cel puțin, altă viziune de umor, de entertainment, de punere în scenă. A participa la un astfel de spectacol e un must-do în Londra, și nu cred că e foarte important titlul ales, sunt atât de multe opțiuni și standardul e oricum altul față de ce se joacă la noi, încât nu cred că poate ieși cineva dezamăgit de la un astfel de moment.
Dar să încerc să punctez măcar câteva lucruri. Piesa aleasă de noi are un subiect trist – povestea inspirată din realitate a unui tânăr de 17 ani care, în urma unui accident, rămâne paralizat. Henry Fraser – de căutat pe Google, există, toate detaliile de pe scenă sunt adevărate. Deci, o primă deosebire, nu e o piesă după un Caragiale autohton. Bun, subiectul ar putea crea impresia că a fost o dramă, nu? Nimic mai eronat. A fost cea mai optimistă, dinamică, surprinzătoare producție văzută vreodată. Ah, 2 dintre actori erau în scaun cu rotile, o altă actriță avea doar o mână. Oare au tras piesa în jos? Da’ de unde! E incredibil câtă extra dinamică pot aduce pe scenă niște scaune cu rotile manevrate de experți. Au dansat cot la cot cu ceilalți, au cântat foarte bine, dar de altfel acesta e și mesajul foarte puternic al piesei. Dizabilitatile există, dar acei oameni nu sunt mai puțin valorosi. Atunci când reușesc să își accepte noua viață și să se adapteze, lumea începe să se vadă în culori mult mai vii.
Am stat seara și am citit pe internet mai multe despre piesă și despre actori, toți sunt surse de inspirație, așa cum a fost și musicalul din care au jucat.
În plus, a fost montat în așa fel încât ne-a ținut în priză 2h30, ne-a captat cu totul, ne-a făcut să ne simțim parte din poveste, am plâns (eu) și am râs (amândoi). Cei care au creat spectacolul au știut perfect cum să alterneze emoția cu umorul inteligent, totul într-o continuă mișcare, fără momente moarte.
Și publicul a fost ceva de privit cu atenție. Cel mai frapant detaliu e diferența de reprezentare și de atitudine a generației 60+ pe care o vedem în Londra, față de România. Perechi sau grupuri de doamne cu părul alb, care își iau un pahar de prosecco de la bar și sorb din el pe durata spectacolului – nu, nu vezi așa ceva la noi.
Un ultim interviu inspirational și mă opresc pentru astăzi:
54/2024 – 23 februarie, vineri
Și când ieri credeam că am văzut cel mai tare musical, din complet altă ligă față de ce am văzut pe la noi, ei bine, musical-ul programat pentru astăzi a fost și mai și. 😀
Dar să încep cu celelalte momente ale zilei și să las „A choir of men” pentru final.
29.800 de pași astăzi, de-a lungul și de-a latul Londrei.
Am fost la Madame Tussauds…
… unde ne-am pozat cu vedete din ceară, mai cunoscute sau mai puțin, cu eroii Marvel pe care încă nu-i cunosc sau înțeleg, ne-am plimbat cu trenulețul ‘Spirit of London’ și am întrat la un mini film 5D unde ne-a scuipat o caracatița,..
… în Regent’s Park….
… de unde mi-e greu să aleg o singură poză, căci verdele de după ploaie, combinat cu veverițele blânde și păsările gălăgioase m-au ținut într-o stare permanentă de „wow!”,….
… din nou prin Soho, de data asta la un restaurant coreean, vaslind prin marea de turiști, normali pentru o zi de vineri,…
… apoi la musical, despre care am promis că detaliez la final,…
… și pe sfârșit de zi la Frameless, muzeul de artă imersiva despre care am aflat de pe pliantul din camera de hotel, și pentru care am reușit cu greu să fac o rezervare; și care deși nu a fost chiar atât de spectaculos pe cât mă așteptam, m-a făcut totuși să mă minunez de cât de ingenios e omul, și cum i-a venit cuiva ideea de a da viață în felul acesta unor picturi din anii 1600.
Pe tot parcursul acestor experiențe, vremea a fost de-a dreptul adorabila. Dimineață vânt, spre prânz un soare superb, am intrat la masă pe cer senin, când am ieșit era tot soare, dar totul ud pe jos, am zis „hm, a și plouat?”. Ne-am oprit la o înghețată (da, de ce nu?), a început sa picure, apoi s-a înseninat iar, apoi la teatru am intrat pe grindină, am prins biluțe de gheață în palmă. Și totul în decurs de doar câteva ore.
Și acum despre „A choir of men”, un musical despre care nu știam nimic, începusem căutarea de bilete cu gândul de a merge la Hamilton, dar acest musical necunoscut avea rating de 5/5 dintr-un număr enorm de recenzii, așa că ne-am zis că trebuie să fie un motiv.
Și exista un motiv. În primul rand tot spectacolul e despre semnificatia conceptului de pub pentru englezi si e gândit ca o experiență autentică (si imersiva aș putea zice). Am ajuns în sală cu 30 de minute înainte să înceapă show-ul și am privit cu stupefacție cum scena nu doar că arăta exact ca un bar dintr-un pub, dar era și plină… de spectatori, care își cumpărau nonșalant bere și vin, din care apoi sorbeau relaxați direct acolo.
În scurt timp au apărut și actorii pe scenă, pe care i-am identificat doar datorită microfoanelor finuțe, pentru că beau și ei bere cot la cot cu spectatorii, amestecați printre ei. La ora stabilita pentru începerea spectacolului, scena s-a golit intr-un mod misterios as zice, și au rămas acolo doar interpreții.
Oh, interpreții… ce pot să zic despre ei? Niște artiști compleți, care au recitat, dansat și cantat, atât din voce cât și instrumental, au creat momente de percuție incredibile, au fost expresivi până în vârful urechilor, și au pus în scenă un act pe care nu știu unde și cum să îl încadrez. Muzică live, tobe, chitara, vioară, pian, voci foarte bune, o mișcare continuă, dansatori desăvârșiți, o nebunie de necrezut, am râs cu lacrimi, ne-am și emoționat din nou, și am plecat de acolo cu convingerea că poveștile spuse pe scenă erau chiar poveștile lor reale. (Ceea ce, după un research post-spectacol, nu cred că era chiar așa, tinand cont că există mai multe distributii, dar asta e o dovada a cât de impecabil jucat a fost tot momentul).
Au luat spectatori din public și i-au urcat pe scenă, facandu-i parte din spectacol (apropo, englezoaicele sunt un deliciu, indiferent de vârstă, parcă n-au efectiv nicio emoție sau teamă de penibil). Au umplut halbe de bere si au băut pe tot parcusul spectacolului, printre cântece și dans. Au umplut alte halbe de bere și le-au servit aleatoriu publicului. Au aruncat pungi de chips-uri prin sală, inclusiv la etaj, cu praștia. Ne uitam ca proștii la nebunia absolută de pe scenă și parcă nu ne vedea să credem că „cineva chiar face asta”. Iar la final de spectacol, când oamenii ieșeau din sală și mai schimbau păreri în fața teatrului, au ieșit și unii dintre actori (care cu 15 minute înainte erau complet destrabalati), schimbați de ținuta de scenă, ba în trening, ba în blugi și greacă, arătând absolut normali, modești și vorbind sau fumând o țigară cu cei care îi urmarisera până atunci. Conceptul de show înseamnă cu totul altceva în Londra.
55/2024 – 24 februarie, sâmbătă
Astăzi, din nou acasă, din nou în formulă completă. Deși ieri nu pot spune că tanjeam să mă întorc, de cum m-am văzut azi în aeroport am început să simt dorul de copii și să devin nerăbdătoare, parcă trecea prea greu timpul.
Revederea a fost simpatică, m-am bucurat să văd că V nu părea sa fi suferit de dorul meu, deși ulterior a stat numai lipit de mine. Mă aștept să fie așa câteva zile, să mă pedepsească în felul lui pentru că am lipsit.
56/2024 – 25 februarie, duminică
Deși despachetasem de aseară bagajele, și ale noastre și ale copiilor, azi am avut impresia că doar am pus haine și alte lucruri la loc sau la spălat. Reorganizarea haosului de după vacanță, pregătirea de o săptămână nouă de școală.
Am făcut niște noodles cu pui destul de reușiți, copiii au mâncat mai multe porții , am umblat un pic după niște mărțișoare, am fost în vizită pe la prieteni, am mai sortat haine dintr-un dulap, și ziua s-a scurs pe nesimțite. Ca și săptămâna asta de altfel. O săptămână reușită, aș zice.
În Căsuța Oliviei 
Superb. Întotdeauna un oraș fascinant…
ApreciazăApreciază
Mi-ai trezit un dor de pierdut pe stradutele din Londra 🙂 Cat despre martisoare, poate gasesti ceva care sa te inspire si la lemnarte.ro: https://www.facebook.com/photo/?fbid=10210811863168892&set=a.2192866357431
ApreciazăApreciat de 1 persoană