Azi as fi vrut sa scriu despre bucurie. Azi, ca și in orice alta zi. In schimb, inchei ziua vorbind despre dezamagire si despre schimbarile de mentalitate pe care le aduce un copil in viata unei proaspete mame.
Un dialog nevinovat purtat astăzi la masa mi-a cam intunecat intreaga zi. Sotul imi marturisea ca nu se astepta ca un copil sa ma schimbe atat, din punct de vedere al interesului pentru cariera. Nu e prima data cand imi aminteste ca as putea citi articole tehnice in loc sa studiez bloguri de mamici, sau sa ma uit la o prezentare de java in loc sa caut carti de copii. Si are dreptate. Sunt niste reprosuri pe care mi le asum, reprezinta adevaruri care m-au frapat si pe mine, cu care nu sunt fericita, dar am invatat sa le accept si sa le inteleg normalitatea.
Cand Olivia avea cateva luni, pierdeam ore bune citind despre diferentele dintre scutece textile, despre marsupii ergonomice, despre diversificare, si cate si mai cate. Ma surprindeam gandind cu regret ca ar trebui sa citesc si ceva pentru dezvoltarea mea personala, dar parca atunci nu era momentul. „Sa mai creasca fata.” Asa am zis atunci, asa zic si acum. Cred ca problema mea e ca as vrea sa simt ca sunt buna in tot ceea ce fac. Pe planul carierei, sunt buna deja. Ok, as putea sa fiu si mai buna – dar necesita timp. Timp pe care acum trebuie sa il aloc unei alte specilizari – aceea de a fi o mama buna, caci aici sunt pe teren virgin, lipsita de experienta, si inca fara nicio „certificare” a competentei mele. M-as fi asteptat sa fiu mai putin coplesita de aceasta turnura a gandurilor, pe masura ce trece timpul, dar iata ca e pe dos: impresia responsabilitatii pentru dezvoltarea si viitorul celui mic e tot mai pregnanta.
Un alt declansator de reflectii a fost, tot astazi, o banala placinta. Vorbisem cu sotul ca ar putea sa o pregateasca el si sa o bage la cuptor, in timp ce eu adorm fata. Zis si facut, mi-am facut partea mea de treaba, dar cand ies din dormitor cuptorul era la fel de neatins cum il lasasem, caci sotul uitase, fiind concentrat pe altceva. Asta e marea schimbare care s-a produs in capul meu: pentru mine, placinta aia ar fi fost prioritara, caci urma sa fie mic dejunul Oliviei. Pentru el, alte lucruri au avut intaietate. Si asta nu spune nimic despre calitatea lui de tata, caci e un tata foarte bun si grijuliu. E doar o realitate, justificata probabil de faptul ca barbatii sunt de pe Marte, iar femeile de pe Venus 🙂
Aici ma uit in urma, spre anii petrecuti cu parintii, si imi dau seama cat am fost de nedreapta. Mereu am criticat-o pe mama pentru ca avea drept subiect preferat de discutie „ce facem azi de mancare”, in timp ce tata citea relaxat o carte si avea oricand timp sa filozofeze despre cate-n luna si in stele. E atat de usor sa pui eticheta „plafonarii” atunci cand nu intelegi schimbarea de prioritati pe care o produce un copil in creierul unei mame! La 20 de ani, si mama se gandea la gazeta matematica toata ziua. Dar la 30, sunt convinsa ca se gandea numai la mine.
Si uite-asa ajung la marginea unei prapastii, intrebandu-ma cum sa fac sa nu ma las prinsa in capcana. Cum sa nu ma plafonez, cum sa redevin interesata de noutatile din domeniul meu? Cum sa imi pacalesc gandurile si sa le arat din nou calea ideilor de self-improvement?
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns