(* – Cu 3 de ‘i’ , parol! )
Azi noapte am dormit vreo 3 ore adunate, motiv pentru care toata ziua mi-am imaginat acel moment magic de la final de zi cand ma voi tranti in pat si voi dormi bustean. Si cu toate ca sunt rupta de oboseala, simt ca ar fi o crima sa ma culc acum, in loc sa scriu.
In seara asta am fost la teatru. Dupa 2 ani si poate chiar mai bine. Am ales cu greu piesa, mi se parea ca nimic din ce se joaca nu e perfect, recenziile sunt mereu atat bune cat si rele, greu sa te decizi. Asa ca am cumparat bilete la Toti fiii mei, la TNB, si am sperat sa imi placa.
Sa spun ca mi-a placut ar fi nedrept si insuficient. Mi-a plăcut la nebunie, am trait fiecare moment, am avut emotii, am simtit tensiunea situatiilor si am empatizat cu dilemele personajelor.
Spre finalul piesei am avut ocazia rara de a experimenta ceva inedit: am simtit ca nu mai pot sa stau în scaun normal, relaxata, ci ca trebuie sa ma aplec spre scena, sa stau cu coatele pe genunchi si sa respir mai putin, ca nu cumva sa pierd ceva din tumultul de pe scena. Dar ce a fost mai magic de atat a fost momentul cand m-am intors spre ceilalti spectatori si am vazut ca multi, multi, impresionant de multi stateau la fel ca mine, cu respiratia taiata si cu gura intredeschisa, sorbind fiecare cuvant. Cred ca asta ar trebui sa fie definitia unei piese de succes, nu numărul aplauzelor de la sfarsit sau recenziile unui critic nemultumit de punerea in scena a textului original.
Despre piesa nu o sa vorbesc. E oarecum previzibila, dar desi ghicesti cam unde se ajunge, interpretarea actorilor si ideile pe care povestea le transmite sunt puternice, nobile si te fac sa reflectezi asupra lucrurilor importante in viata.Totusi, o recenzie foarte frumoasa si cuprinzatoare poate fi gasita aici.
Eu simt ca am plecat cu ceva azi de la teatru, un ceva care ma va face un om daca nu mai bun, cel putin mai constient.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns