La început, a fost dorința.

Dorința de a avea o casă a noastră, cu parter și mansardă, cu linii elegante și unghiuri îndrăznețe. Cu verde în față și albastru în spate. Cu mușcate veșnic înflorite în ferestre și cu camere inundate de lumină naturală.

Dorința de a avea o casă în care să uităm de bloc. Să uităm de egoismul spațiilor prea mici și de limitarea vederilor prea înguste. Să uităm ce-nseamnă traiul într-o cutie multietajată de beton.

Iar dorința a crescut câte un pic în fiecare zi. A crescut până într-o zi când, explodând, s-a transformat în decizie.

Și atunci n-a mai fost cale de întors: am știut că trebuia să ne construim o casă!

Dar construirea unei case pe cont propriu se poate transforma într-un coșmar.

După ce marea decizie a fost luată, viața noastră s-a complicat inimaginabil. Eram doi tineri puși pe fapte mari, așa că ne-am bătut cu pumnu-n piept că ne putem descurca pe cont propriu. Deși câțiva prieteni mai trecuți prin viață decât noi ne sfătuiseră să apelăm la un birou de proiectare, noi nu și nu!

Din fericire, ne-am lovit repede cu capul de pragul de sus.

După câteva luni de documentare și de planificare, tot universul nostru începuse să se învârtă în jurul avizelor, autorizațiilor și-a formularelor tip. Mie una îmi părea totul atât de complicat și de încâlcit, vedeam atât de multe dependențe între certificatul de urbanism, obtinerea avizelor de constructie și demararea efectivă a lucrărilor, încât visam numai hârtii și dosare.

Și-atunci au început coșmarurile 🙂

Timp de vreo lună de zile, am avut același vis noapte de noapte. Mă visam înconjurată de dosare cu șină, așezată pe un scaun, cu mâinile la spate. În fața mea, o masă șubredă de lemn mă despărțea de un bărbat cu expresie încruntată. Răsfoia cu ochi critici și cu degete de expert un biblioraft de vreo 10 centimetri grosime. În piept îi strălucea un ecuson care inspira totodată respect și teamă și pe care scria cu litere aurii: DTAC / PAC.

Înainte de Decizie, aș fi putut fabula asupra semnificației acestui acronim. Aș fi îndraznit să mă joc cu cuvintele, sperând că acronimul vine de la „Dorințe. Țeluri. Aspirații. Case”. Dar, odată intrată în universul construcțiilor, aflasem că DTAC era doar prescurtarea inspida pentru Documentația Tehnică în vederea Autorizatiei de Construcție și că se redenumea din când în când înapoi în PAC.

– Dosarul nu-i complet nici de data asta! Reveniți când aveți toate actele în regulă!

Auzeam acest verdict noapte de noapte, in timp ce bărbatul cu ecuson îmi arunca biblioraftul în față și-mi întorcea spatele cu vădită nemulțumire.

După o lună de astfel de vise, am cedat nervos. Citisem în cărți că n-ar fi fost bine să-ți strici calitatea somnului – și calitatea vieții, în general – luând asupra ta mai mult decât poți duce.

Ne-am recunoscut limitele și am sunat la AIA Proiect.

AIA Proiect e un birou de proiectare rezidențială cu 10 ani de experiență în lupta cu avizele și autorizațiile. Au o echipă mixtă, compusă deopotrivă din arhitecți, proiectanți și experți în dosare cu șină, echipă care ne-a sărit brusc în ajutor atunci când au auzit de blocajul în care ne aflam și de coșmarul care devenise viața noastră.

Alegerea lor s-a dovedit a fi cea mai inspirată alegere pe care o puteam face.

Ne-am întâlnit de câteva ori pentru a analiza terenul pe care voiam să ne construim căsuța și pentru a pune la punct toate detaliile – atât tehnice cât și estetice – a ceea ce ne doream. Am remarcat cu plăcere profesionalismul lor, faptul că ne-au explicat cu blândețe că unele dintre dorințele noastre nu erau atât de practice, oferindu-ne argumente la care noi nu ne-am fi gândit vreodată și, mai ales, soluții alternative.

După ce am convenit împreună asupra unui proiect de casa ce se mapa perfect pe dorințele noastre și am stabilit toate detaliile construcției, s-a întâmplat magia multasteptata: arhitecții proiectanți au luat asupra lor sarcina de a redacta proiectul PAC (între timp se plictisise iar de vechiul nume DTAC) și de a obține toate avizele necesare.

Și lista nu era deloc scurtă! Aveam nevoie de aprobare de la toți operatorii de rețele și de utilități: apă, gaze, curent, canalizare, salubritate. Apoi, urma avizul celor de la ISU, telefonie ( habar n-am de ce), agenția de mediu, inspectoratul pentru sănătatea populației și protecția civilă. N-am aflat nici până în ziua de azi ce e aceasta protecție civilă, încă îi pomenim cu recunoștință pe cei de la AIA Proiect pentru că ne-au scutit de toată această bătaie de cap.

Desigur, de-a lungul colaborării cu biroul de proiectare, lista acronimelor pe care le-am auzit a continuat să crească. PUD, PUZ, CU, DDE, MLPTL, și sunt sigură că am uitat deja câteva. Doar că de data aceasta contextul era cu totul altul și-n loc să ne provoace coșmaruri, erau doar motiv de glume și ironii.

Trei luni mai târziu aveam toate actele în regulă, toate aprobările și ștampilele necesare (și n-au fost puține!), iar căsuța noastră era gata să-și facă apariția în lume.

Iar astăzi dorința noastră e de mult timp realitate.

Astăzi scriu aceste rânduri din casa pe care am dorit-o cu atâta înverșunare și care a ajuns să fie mai mult decât am visat vreodată.

Are parter și mansardă, linii elegante și unghiuri îndrăznețe. Are pajiste verde în față și-o grădină japoneză cu un luciu albastru de apă în spate. Are mușcate înflorite în ferestre și camere orientate spre sud.

E casa în care am uitat definitiv de bloc, de egoismul spațiilor prea mici și de limitarea vederilor prea înguste.

E casa noastră.