Femeile merită sărbătorite în fiecare zi

Cea mai mare parte a adolescenței mi-am dorit să concurez cu bărbații. Să îi egalez, să îi depășesc, să merg prin viață umăr la umăr și nu în spatele lor.

A fost nevoie să trec de 30 de ani pentru a realiza că persoanele pe care le apreciez cel mai mult din jurul meu și care mi-au șlefuit parcursul vieții sunt, de fapt, femei.

Dar ce înseamnă pentru mine femeile? Interflora Romania mă provoacă azi să-mi răscolesc prin suflet, căutând răspunsul unei întrebări extrem de personale.

Pe cât de complexe sunt femeile, pe atât de greu e de explicat în cuvinte ceea ce simt pentru ele. Pentru că femeile sunt ca un butoi de pulbere, mereu capabile de o explozie neașteptată. Imprevizibile și misterioase. Blânde și inimoase.

Pot încerca să descriu femeile prin cuvinte, dar cuvintele ar fi goale dacă n-ar fi dublate de momente.

---

August 1996.

Sunt la țară, ca în fiecare vacanță de vară. Mă joc cu niște pietre în grădină și o privesc din umbră pe bunica. E mică și slăbuță, dar are în ea o forță extraordinară. O privesc cu gura cascată cum cară coș după coș, toate pline ochi cu porumb, și le poartă de parcă ar fi un fulg.

– Te ajut, mamaie?

– Nu, fată, stai acolo și te joacă. Ce, n-o să ai timp de făcut treabă toată viața?

Uite că vremurile s-au schimbat într-o altă direcție decât ar fi anticipat bunica și n-am avut ocazia să mai car greutăți fizice. Dar de câte ori mă-mpiedic de o altfel de greutate, una de cele mai multe ori psihologică, mă gândesc la ea și la puterea ei de a răzbate prin viață cu fruntea sus. Și greutatea se dizolvă sub frumusețea amintirilor.

– Ți-am cules un buchet de flori de câmp, mamaie! Să-l pui în vaza din casa mare.

– Eeeei, fată! Hai că m-ai bucurat azi, de la nuntă nu mai primisem flori!

Iunie 2000.

Tocmai ne-am mutat într-un oraș nou, într-o casă nouă, în mijlocul unor oameni complet necunoscuți. Și mama și tata își caută de lucru, dar se găsește greu ceva în zilele astea. Își fac calculele seara, să vadă pentru câte luni de căutări le mai ajung banii.

Mama e argint viu, ca întotdeauna. Nu știu ce-o fi în sufletul ei, gândindu-se la riscurile pe care și le-au asumat venind aici, dar e în picioare de dimineața până seara. Trebăluiește prin casă, face de mancare, vorbește într-una. Nu încetez să mă minunez de energia asta neobosită care izvorăște din ea. Dar energia ei îmi dă speranța că, dincolo de incertitudinea prezentului, viitorul va arăta bine. Energia ei e reprezentarea palpabilă a optimismului pe care l-am moștenit și eu – și pe care îl consider cel mai mare dar pe care mi-l putea face.

I-aș comanda mamei un buchet mare de trandafiri roșii, de la o florărie online. M-aș transforma în unul dintre acei oameni speciali care se ocupă cu livrări de flori la domiciliu, doar pentru a vedea fața surprinsă a mamei atunci când primește buchetul imens. Dar am doar 14 ani și niciun ban în buzunar, așa că mă mulțumesc să-i fac lalele-origami din hârtie și să i le ascund prin bucătarie.

Noiembrie 2013.

Privesc la buburuza mică ce doarme în brațele mele. E atâta magie între noi! Mă gândesc că femeia aleargă ani întregi pentru a obține egalitatea cu bărbatul, uitând că ea e capabilă să creeze miracole pe care sexul opus nu le va putea face niciodată.

Mă gândesc la celelalte tinere mame din viața mea, cum încearcă ele toate să facă echilibristică pe o sfoară subțire, pendulând între carieră și familie. Cum își doresc să reușească, să fie mereu acolo, să crească oameni frumoși. Cum se sacrifică fară să clipească pentru micile minuni din viața lor.

Mi-aș îmbrățișa toate prietenele care au devenit mame, pentru că înțeleg acum că sunt femei excepțional de puternice, care mă inspiră continuu și de la care învăț zi de zi lucruri noi. Mă obsedează gândul că sărbătorim femeile, fie ele mame sau nu, într-o singură zi pe an, iar 8 Martie devine tot mai mult o corvoadă și o obligație socială în loc să fie un moment de recunoștință venită din inimă. Femeile au atâta magie în ele, încât ar merita sărbatorite în fiecare zi. O carte bună, o ciocolată amară, flori online sau un cuvânt de încurajare – orice gest e perfect pentru a exprima recunoștința față de tot ceea ce reprezintă femeia.

Aprilie 2001.

Mă-ntorc de la școală și caut cu înfrigurare în cutia poștală. Scrisoarea mult-așteptată e acolo și o strâng la piept ca pe cel mai prețios cadou.

De mai bine de un an, de când m-am mutat în alt oraș, Larisa îmi scrie cu o regularitate nemțească. Știe cât de singură sunt aici și cât de mult înseamnă scrisorile ei pentru mine. E atâta empatie ascunsă printre rânduri, încât mă simt norocoasă să am o așa prietenă.

Sunt atât de recunoscătoare că mi-a fost mereu alături, că nu m-a uitat așa cum m-am temut când am aflat de mutare, că scrisorile ei m-au ținut pe linia de plutire atunci când mă simțeam extrem de singură, încât mă gândesc zi de zi la moduri de a-i face o bucurie.

E greu de la distanță.

Dar îi compun povești și i le transcriu pe foi parfumate. Aștept să înflorească orhideea de la fereastră, îi presez florile și i le pun în plic. Îi trimit bilete de autobuz de aici, să vadă cum arată ele în alt oraș. Gesturi mici, poate stupide. Dar Larisa îmi scrie că o bucură, iau eu zâmbesc citind asta.

Septembrie 2016.

Am ajuns în sala de balet cu 5 minute mai târziu decât ar fi trebuit, pentru a onora invitația celor de la centrul de voluntariat. Încerc să mă așez cât mai discret pe unul dintre locurile libere, în timp ce o privesc cu admirație pe doamna profesoară, trecută de 70 de ani, care se mișcă printre pitici cu o grație de care eu n-am fost niciodată în stare. Doamna profesoară e toată numai un suflet, emană iubire prin toți porii și e dornică să își spună povestea oricui are timp să o asculte.

Face voluntariat de 10 ani, de când s-a pensionat, pentru că nu-și imaginează viața fără a fi utilă cuiva. Ține la copiii aceștia orfani ca și cum ar fi ai ei, le coase noaptea hăinuțe pentru spectacole și încearcă să le inspire dragostea pentru artă. Ridurile îi trădează vârsta, dar ochii sunt mai vii ca niciodată.

Aș strânge-o în brațe pe doamna profesoară și i-as șopti la ureche că îmi doresc să fac ce face ea, când voi fi „mare”. Dar nu pot să-i deranjez ora, așa că o privesc cuminte și îmi notez pe smartphone să-mi exprim respectul față de acest om deosebit dedicându-i un articol pe blog.

Decembrie 2005.

Sunt acasă la profa de mate, ne pregătim pentru olimpiadă. La dorința ei, pe timpul ei, fără nicio așteptare financiară. Îmi dă câteva hinturi despre problema cu care mă lupt, apoi se întoarce asupra doctoratului la care lucrează intens. În jurul nostru, doi copii mici, copiii ei, se zbenguie și râd.

Profa de mate mi se pare un exemplu de ambiție și determinare. O respect și o admir în egală măsură. Are atât de multe pe cap, și totuși și-a luat asupra sa și responsabilitatea de a mă perfecționa pe mine. Și-n tot tumultul vieții ei personale, reușește să fie veselă, jucăușă și mereu avidă de a învăța lucruri noi.

E una dintre femeile care nu cred în limite. E una dintre femeile care devin modele pentru cei din jur și care schimbă destine fără să își dea măcar seama.

Mă uit la liniile caietului de matematică și știu că nu-i pot mulțumi decât făcând-o mîndră de mine. Așa că îmi aleg o nouă problemă și mă apuc de treabă.

---

Cea mai mare parte a adolescenței mi-am dorit să concurez cu bărbații. Să îi egalez, să îi depășesc, să merg prin viață umăr la umăr și nu în spatele lor.

A fost nevoie să devin mamă ca să înțeleg că aspirațiile mele erau, totuși, fundamental greșite. Crescusem cu ideea superiorității bărbaților și cu dorința absurdă de a-i întrece, pentru ca anii să-mi demonstreze că adevărata complexitate se regăsește, de fapt, în sufletul femeilor.

Lecțiile de viață oferite zi de zi de femei sunt cele care chiar contează!

Și nu e nevoie să căutăm departe. E suficient să ne uităm la femeile din viața noastră.

---

---

(Articol scris pentru Spring Super Blog 2017. Sursa foto: Interflora Romania)