Ce cărți am citit în 2019 – partea a II-a

Deși în ultimele luni a fost liniște absolută în Căsuța (virtuală a) Oliviei, nu pot să nu duc mai departe tradiția de a încheia anul cu obișnuitul bilanț al cărților citite.

Prima parte a acestui bilanț s-a întâmplat la final de iulie, când reușisem să adun în portofoliu 17 dintre cele 36 de cărți pe care mi le propusesem pentru 2019. Am scris despre ele aici.

Lunile au trecut, timpul s-a condensat, eu am devenit mai workaholică și am sacrificat (de bună voie) seri dedicate cititului, așa că n-am reușit să mai adaug decât alte 11 cărți. Un total de 27(+1 bonus) care – deși e sub ceea ce mi-am propus – e oricum o evoluție față de numărul cărților citite în 2018.

Dar pentru că nu cantitatea e importantă, ci calitatea, să lăsăm statisticile deoparte și să trecem la … acțiune 🙂

#18 – Tot ce nu ți-am spus – de Celeste Ng

Tot ce nu ți-am spus a fost, poate, cartea care m-a surprins și m-a emoționat cel mai tare anul acesta. Am primit-o împrumut de la Nicoleta, cu asigurarea că o să-mi placă, și m-am bucurat să văd cât de bine m-a nimerit.

Uitându-mă la copertă, mă așteptam la un soi de thriller combinat cu investigații criminalistice. Marea surpriză a fost să descopăr, dincolo de intriga fetiței dispărute, o analiză complexă și dureroasă a ceea ce poate însemna viața de familie pentru unele femei. Pentru acele femei care își clădesc, cărămidă cu cărămidă, o carieră, pentru acele femei care se visează egale cu bărbații, apoi se îndrăgostesc nebunește și ajung în rolul de mamă, rol ce se dovedește incompatibil cu viitorul imaginat.

Dacă am un regret, acela e că nu am reușit să scriu despre această carte la cald. Ar fi meritat. A răscolit în mine atât de multe lucruri și m-a trecut prin atât de multe sentimente, încât mi-au rămas secvențe întregi întipărite în memorie și le văd de parcă ar fi desprinse dintr-un film. Am avut și lecții de învățat din ea, lecții despre cum să nu-ți proiectezi dorințele proprii asupra copiilor și despre efectele nebănuite pe care le-ar putea avea acest comportament.

Nu spun mai multe. Dacă vă aflați în căutarea unei lecturi care să vă țină cu sufletul la gură, care să despice în 4 toate lucrurile nespuse dintr-o căsnicie și care să vă dea de gândit – Tot ce nu ți-am spus e o alegere ideală.

#19 – Aleea cu Licurici – de Kristin Hannah

Aleea cu licurici a venit ca o gură de aer proaspăt după cărțile cu prea multă încărcătură emoțională citite anterior. Am ales-o pentru că mi-a atras atenția combinația de culori de pe copertă și m-a intrigat titlul 🙂 Da, am și astfel de criterii complet iraționale, mă declar vinovată.

Aleea cu licurici este o carte pentru femei, sincer. Mi-e greu să explic de ce, dar n-aș recomanda-o unui bărbat pentru că nu cred că ar înțelege-o 100%. E despre prietenia dintre 2 fete foarte diferite, Kate și Tully, prietenie ce durează din adolescență până la maturitate, cu suișuri și coborâșuri.

Mi-a amintit, prin prisma subiectului, de Trilogia Napoletană. Deși nici scriitura și nici tensiunea nu se ridică la nivelul paginilor Elenei Ferrante, Kristin Hannah a reușit să creioneze o poveste frumoasă, emoționantă, pe alocuri clișeică dar nu în mod deranjant. E o carte perfectă de vară. Deși am închis-o plângând 🙂 Dar nu-i ca și cum vara nu se poate plânge, nu?

# 20 – Scara lui Iakov – de Lyudmila Ulitskaya

Apropo de cărți de vară, Scara lui Iakov nu-i o astfel de carte. Deși am început-o, culmea, în Vama Veche, într-o zi ploioasă. E o carte ce aparține literaturii ruse, etichetă ce ar trebui să fie suficientă oricui a citit Anna Karenina sau Război și Pace. Rușii au un stil de a scrie complet unic, un fel de amalgam de de toate: enciclopedie, tratat de filozofie, roman de dragoste, compoziție muzicală. Uneori te poți simți copleșit de detalii, te poți simți mic și neștiutor, dar o astfel de lectură nu poate fi decât un câștig intelectual.

Poate n-am fost clară: mi-a plăcut foarte mult Scara lui Iakov, atât de mult încât a fost singura carte căreia i-am dedicat o recenzie separată, aici.

Mi-am adăugat pe lista pentru 2020 o altă carte a Ludmilei, Imago, revin atunci cu impresii, dar intuiția mea îmi spune că Ludmila este deja și va deveni o și mai mare scriitoare.

# 21 – Semn că te am – de Ioana Chincet-Macoveiciuc

Am mai scris aici pe blog despre cărțile Ioanei, alias Prințesa Urbană, și am fost mereu puțin subiectivă, pentru că îmi place mult ea ca persoană.

Am avut așteptări mari de la Semn că te am, o carte ce se anunța a fi inspirată de subiectul violenței în familie și al cicatricilor lăsate în sufletele celor implicați. Poate aici a fost greșeala mea: așteptări prea mari, combinate cu nenorocul de a citi un roman românesc după unul rusesc. Din tot acest context, am lecturat cartea cu o oarecare dezamăgire.

Semn că te am e o carte bună, alertă, cu intrigă interesantă și întorsături neașteptate de situație.

Ceea ce m-a deranjat la ea au fost suișurile și coborâșurile stilului. Sunt secvențe în carte descrise genial. Primul capitol m-a emoționat, m-a făcut să-mi simt pielea de găină. Mi-aș fi dorit ca toată cartea să fie așa, ar fi ieșit o capodoperă. Dar, din nefericirea, emoția se diluează pe parcurs, unele episoade durează mai mult decât am simțit eu că ar fi fost necesar. În plus, faptul că orice amintire e legată inevitabil de o referință culinară m-a obosit puțin. Nu cred că asta e neapărat o hibă a cărții, ci mai degrabă un detaliu care mă enervează pe mine personal. Nu sunt o gurmandă, mi se pare irelevant să știu ce mănâncă sau ce și-ar dori să mănânce personajele dintr-o carte :). Dar, dincolo de asta, Semn că te am e o carte plăcută, ușor de citit.

#22 – Podul de lut – de Markus Zusak

Aveam așteptări mari de la cartea asta. Atât de mari, încât atunci când am terminat și ultima pagină am reacționat (impulsiv) cu fix o steluță pe GoodReads. Primul meu calificativ de o stea. Pripit, poate, dar am promis că o să explic de ce Podul de Lut m-a enervat cum e greu de crezut că te poate enerva o carte.

Am tras cu dinții de Podul de Lut, m-am chinuit să o citesc până la capăt, am sărit multe paragrafe, doar pentru că speram și tot speram să se întâmple ceva wow, să găsesc magia care să fi motivat multele recenzii pozitive pe care le-am găsit în online. Nu am găsit-o, sau magia nu m-a găsit pe mine.

Podul de lut e o carte a naibii de greu de citit. Și zău că am citit multe cărți ciudate. Flori pentru Algernon. Color Purple. Scriituri dificile, întortocheate. Dar Markus Zusak reușește să dea un nou sens cuvântului „dificil”. Folosește fraze atât de scurte, atât de multe și atât de … haotice uneori, încât stilul lui poate fi considerat ori o operă de geniu, ori un experiment radical.

Bine, adevăratul e că nu oricine poate descrie cum un om intră într-o casă pe parcursul a 50 de pagini. Sau traducerea în română e foarte proastă și scăpă din vedere nuanțele sarcastice ale autorului, ceea ce nu m-ar mira deloc. Hoțul de cărți citit in engleză a fost un deliciu, același Hoț de Cărți frunzărit în română mi-a lăsat un gust amar, un gust de ceva lipsă.

Cel mai frustrant lucru n-a fost să mă chinui să termin cartea. Cel mai frustrant a fost să ajung la final, să lipesc toate bucățile de puzzle și să găsesc un sens. Pentru că da, am găsit sensul propozițiilor scurte, al ideilor care nu se legau una de alta, al personajelor ciudat definite. Și mi-am dat seama că Podul de Lut ar fi putut fi o carte atât de bună, încât mi-a fost ciudă că nu am reușit să o înțeleg mai devreme. Totuși, o carte n-ar trebui să își dezvaluie mesajul la pagina 400. N-ar trebui să te facă să simți că nu înțelegi ce citești de atât de multe ori, nu?

O carte despre iertare, despre răni, despre puterea de a-ți continua viața chiar și în cele mai grele circumstanțe – o astfel de carte vindecătoare ar trebui să fie accesibilă. Pentru că mesajul ei e prea important pentru a fi atât de inteligent ascuns. Dar pentru că nu e o carte accesibilă, eu n-aș putea să o recomand cuiva.

#23 – Și munții au ecou – Khaled Hosseini

Și munții au ecou mi-a spus o poveste sensibilă despre modul în care anumite momente cheie pot influența destine și despre cum oamenii sunt interconectați, schimbându-și unul altuia traiectoria fără să vrea sau fără să știe.

Un roman scris în același stil delicat cu care m-a obișnuit Khaled Hosseini încă din Vânătorii de Zmeie, cu o acțiune plasată tot pe teritoriu arab, în Afghanistan, dar care de data aceasta iese din granițele țării și duce povestea mai departe, pe pământ franțuzesc, american și grecesc.

E o carte frumoasă, nu prea scurtă dar nici plictisitoare, în care evenimentele curg fluid, natural, în ciuda schimbărilor de fir narativ. O recomand, o să placă.

#24 – Factfulness – Hans Rosling

Îmi doream de mult să citesc Factfulness, pentru că diverse persoane îmi citaseră din această carte într-un context sau altul.

A fost singura carte non-beletristică citită în această jumătate de an, o carte despre cum viața care ne înconjoară e mult mai roz decât o percepem noi prin prisma unor evenimente extreme dar izolate. E o carte plină de date și de statistici care demonstrează că multe dintre fricile noastre sunt nefondate. De exemplu, e mult mai probabil să mori din cauza unui infact decât a unei mușcături de șarpe sau a unei explozii teoriste – și totuși noi percepem altfel pericolul.

E o carte bună pentru pesimiști și negativiști, care își propune să dezvolte gândirea critică și să încurajeze analiza lucidă a știrilor cu care suntem sufocați zi de zi.

#25 – Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău – Fredrick Backman

Fredrick Backman a fost în mare vogă în anul 2019. Aveam la un momentdat impresia că toată lumea citește Un bărbat pe nume Ove sau Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău. Așa că m-am lăsat și eu purtată de curent și am început cu Bunica.

Pe scurt, mi-a plăcut mult ideea cărții și modul în care viața reală se împletește cu o lume imaginară construită de o bunică pentru nepoata ei.

Vorbeam cu cineva de curând și mi-a spus că i s-a părut o carte tristă, cu prea mult fantasy în ea. E o perspectivă pe care o înțeleg, îmi dau seama de ce cartea poate fi percepută și așa. Culmea e că mie mi s-a părut o carte relativ optimistă, despre cum un om poate să continue să însemne ceva chiar și după moarte. O lecție despre cum trebuie să îți trăiești viața astfel încât fiecare acțiune a ta să aibă sens și să conteze pentru cineva.

#26 – În aerul rarefiat – Jon Krakauer

Dacă ai văzut filmul Everest și ți-a plăcut, e musai să citești și această carte, În aerul rarefiat, scrisă chiar de unul dintre membrii expediției din 1996 în care 8 oameni și-au pierdut viața.

Jon Krakauer, jurnalist și alpinist amator, încearcă să aducă mai multă lumină asupra evenimentelor de pe Everest din acea zi fatidică. Găsim în carte foarte multe detalii care nu au apărut sau nu au putut fi integrate în film: backgroundul clienților, hibele organizatorice ale expediției, comportamentele stranii pe care le-au avut unul sau altul și care, cumulat, au dus la o tragedie.

#27 – Privighetoarea – Kristin Hannah

Și iată că am citit și a doua carte de Kristin Hannah, la doar câteva luni distanță de prima. Nu mi se întâmplă prea des.

Privighetoarea a fost o carte mult mai dinamică decât Aleea cu Licurici și cred că de asta mi-a plăcut mai mult. Acțiunea ei e plasată în timpul celui de-al doilea război mondial și pune în lumina reflectoarelor o bucățică mai puțin cunoscută de istorie: rezistența franceză, o luptă mută purtată în ascuns și ale cărei eroi au fost preponderent femei. Femei rămase singure acasă sau chiar singure pe lume și care găsesc în ele curajul de a se opune naziștilor și de a-i ajuta pe evrei sau pe piloții americani căzuți pe teritoriu francez.

Privighetoarea e o carte cu multe momente de suspans, cu pagini care te fac să trăiești cu sufletul la gură sau să lăcrimezi pe furiș. Merită citită, o recomand.

#28 – O săptămână fără un pic – Daniela Toader

Pe lângă cele 27 de cărți contorizate de Goodreads pe 2019, am terminat anul cu o a 28-a carte, bonus: O săptămână fără un pic, scrisă de una dintre participantele la Superblog, Daniela Toader.

O săptămână fără un pic e un roman-metaforă. Pe fondul unei prime întâlniri cu potențial de idilă amoroasă între 2 oameni complet diferiți, Stere și Paula, autoarea își povestește de fapt viața. Momente dispersate în timp și spațiu, momente cheie, care au făcut-o să își cotească destinul într-o direcție sau alta.

O săptămână fără un pic e un roman scris într-un stil liric, fluid, cu multe metafore și multe secvențe foarte vizuale. Un stil care mie-mi place foarte mult și pe care îmi vine foarte ușor să-l citesc, dar un stil care necesită răbdare.

„Orizontul meu se termină ieri și se repetă la infinit mâine. Sunt în mare parte iarnă și, uneori, îngheț sub un polei subțire. Uit de unde am înghețat ultima oară și o iau constant de la capăt. Infinitul meu nu are capăt și, de aceea, devin de multe ori spirală. Dau impresia de cerc, dar diferența este fină. Nu încerc să o explic. În definitiv, sunt la rândul meu ceea ce vor ceilalți să creadă că aș putea fi.”

Pentru un cititor care caută acțiune în fiecare rând citit, aceasta nu e o carte potrivită. Pentru cineva care savurează scriitura în sine și care apreciază alăturarea ingenioasă a două cuvinte , O săptămână fără un pic e o mică bijuterie. Așa că mă bucur că am încheiat anul cu ea.

---

Cam așa a arătat pentru mine anul 2019, din punct de vedere al cărților citite. Dacă prima jumătate a fost mai ciudățică, cu multe lecturi mai de nișă sau focusate pe un scop, în a 2a jumătate am citit pur și simplu pentru a mă relaxa.

Voi ați citit vreuna din cărțile de mai sus? Dacă da, care v-a plăcut? E vreuna pe care ați perceput-o în cu totul alt mod decât mine?

Lecturi inspirate!