„Vara în care mama a avut ochii verzi” e prima carte despre care am simțit că aș vrea să notez câteva impresii înainte să o termin.
Pentru că știu cum se va termina. Indiciile de până acum nu lasă loc altui final. Mi-aș dori să pot spera că sfârșitul va fi unul imprevizibil, că va exista vreo întorsătură neașteptată de situație, dar nu cred. Mi-aș dori ca vara lui Aleksy să incremeneasca în timp și el și mama lui să trăiască așa pentru totdeauna, într-o armonie găsită cu greu. Dar nu cred.
„Vara în care mama a avut ochii verzi” e un titlu perfect ales. Mi-a plăcut dinainte să știu despre ce e vorba și îmi place și mai mult acum. E un titlu metaforă, pentru că ochii verzi sunt un simbol al frumosului pe care fiul îl regăsește în mamă, un simbol al iertării și al redescoperirii dragostei.
„Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald.”
(Vara în care mama a avut ochii verzi)
Acțiunea e simplă, Aleksy e un adolescent cu porniri violente, cu un diagnostic psihiatric nementionat exact în carte dar pe care l-aș suspecta a fi schizofrenie, care iese după câțiva ani de zile dintr-un centru destinatat persoanelor cu tulburări psihice și e luat de mama lui în Franța, pentru a petrece acolo o vară specială.
Dar nu acțiunea e importantă, pentru că românul nu e unul de acțiune, ci de stare. E un roman puternic vizual, cu cuvinte puternice, care uneori te dezgustă, alteori te revoltă, dar te și emoționează până la lacrimi.
E o idee originală, ceva diferit de tot ce am mai citit până acum, și mă bucur că semnătura de pe copertă îi aparține unei scriitoare din Republica Moldova.
Câteva gânduri răzlețe cu care am rămas din ceea ce am citit până acum:
Copiilor le e greu să înțeleagă depresia unei mame. Tot ce simt e lipsa iubirii, absența părintelui, înstrăinarea. Un copil crescut fără iubire n-are cum să devină un adult stabil emoțional.
O mamă trebuie să fie de fier pentru a trece peste o mare pierdere fără a lăsa urme în viața copiilor. Puține mame sunt de fier.
O viață pe care capeți curajul s-o trăiești de-abia în pragul morții e cel mai trist lucru cu putință. E cel mai mare coșmar al meu.
Subiectul iubirii inegal împărțite între frați, în condiții extreme, mi-a amintit de o poveste similară pe care o regăsim în Splendida cetate a celor o mie de sori. Subiectul morții e tratat oarecum similar în Podul de lut, cu aceleași imagini caleidoscopice. Doar că acolo personajele au luat alte decizii.
Nu e nevoie de subiecte spectaculoase pentru a scrie o carte care să-ți rămână în memorie. E nevoie doar de emoție.
Dacă aș putea rezuma cumva paginile citite până acum, asta aș spune despre ele: generează emoție. N-au cum să te lase rece.
Și… cam atât.
„La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea și pentru a muri și mai repede.”
(Vara în care mama a avut ochii verzi)
O recenzie în adevăratul sens al cuvântului, foarte sensibilă, am citit pe Blog Discutabil, înainte să mă fi apucat eu de lectură. Aveam cartea în bibliotecă și am devenit curioasă. Bine am făcut.
În Căsuța Oliviei 