Grădina de sticlă, de Tatiana Tibuleac. Despre o inimă spartă și reconstruită din cioburi.

Am terminat încă o carte de Tatiana Tibuleac, Grădina de sticlă. Și as scrie despre ea, pentru că așa mi-am propus, să aștern mereu câteva gânduri despre fiecare carte citită, numai că de data asta parcă e mai greu ca niciodată.

Atunci când am terminat Vara în care mama a avut ochii verzi am crezut că tocmai citisem cea mai tristă carte din lume. Că nu se poate să încapă mai multă durere în paginile unei simple cărți. Că nu se poate ca cineva să scrie așa ceva din imaginație, că e cu siguranță ceva autobiografic acolo.

Dar se pare că e loc în cărțile astea de și mai multă tristețe. Această până mai deunăzi necunoscută Tatiana Tibuleac, din Republica Moldova, a reușit să scrie încă o carte plină de sensibilitate, durere, neputință, revoltă, tristețe și alte sentimente din aceeași gamă încât iar mi-am zis că numai cineva care a trecut prin așa ceva ar putea așterne astfel de rânduri. Dar cum nu cred că e posibil să fi existat, pe undeva prin copilăria scriitoarei, atât drama copilului care așteaptă împreună cu mama sa moartea acesteia cât și drama unei orfane adoptate și crescute de o sticlareasa, nu-mi rămâne să cred decât că la mijloc e pur și simplu un talent de geniu.

„Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum sa trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și deseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu ca o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste, chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă, are mereu grijă să se facă dreptate.”

Tatiana Tibuleac păstrează același stil al scriiturii și aceeași formă a romanului ca și în „Vara…”. Amintiri scurte, din etape diferite ale vieții, amestecate ca cioburile unui caleidoscop și înșirate apoi în ordinea aleatoare în care s-au nimerit. E greu să citești o carte de-asta, e greu dar într-un fel care dă dependență. Pentru că cioburile astea de amintiri reflectă în ele imagini care îți taie respirația, nu neapărat prin frumusețe cât mai degrabă prin tristețea lor, și vrei să descoperi toate piesele pentru a înțelege imaginea de ansamblu.

Grădina de sticlă e scrisă la persoana I, ca un fel de confesiune a unei orfane din Republica Moldova, Lastocika, adoptată de o rusoaică, cu scopul de a-i fi ajutor la strâns sticle de pe străzi. Conform binecunoscutului slogan „Sticle goale cumpărăm”.

Impresia mea a fost că amintirile copilăriei sunt adresate părinților pe care Lastocika nu i-a cunoscut niciodată și sunt amintiri pline de resentimentele față de aceștia. Sunt amintiri ale unei vieți grele, intr-un cartier din Chișinău în care fiecare dintre vecini trăia propria dramă. Un mănunchi de drame împletite, o succesiune de vieți mărunte în care pare că nu e loc de fericire.

Ce mi s-a părut interesant a fost că, deși pe fundal se petreceau niște evenimente istorice cu impact colectiv – explozia de la Cernobil, regimul lui Gorbaciov – acestea aveau o importanță minima intr-un cartier de oameni săraci. Pentru că aceștia aveau deja propriile tragedii, nimic altceva nu îi putea cutremura și mai mult.

De ce ar citi cineva o astfel de carte, nu? De ce, când sunt colecții întregi de romane amuzante, simplute, ușor digerabile?

În primul rând, de dragul artei. Literatura e o artă și să reușești să alegi cu atât talent cuvintele potrivite, să le pui unul lângă altul în moduri care să trezească emoție în inima celui care citește, e mare lucru. Să trezești emoție prin poveste în sine reușesc mulți. Dar să trezești emoție prin măiestria cu care ai ales cuvintele, asta e ceva ce întâlnești rar. Și da, astfel de cărți sunt greu de citit, dar poate și pentru că uneori îți vine să recitești o frază de 2 sau 3 ori, nu pentru a-i înțelege mesajul ci pentru a-i simți din nou melodicitatea.

În al doilea rând, și de dragul detaliilor care te pun pe gânduri. Grădina de sticlă e o carte despre femei în diverse ipostaze și cu diverse destine. Bărbații sunt oarecum episodici în acest roman și nu mi se pare că ies prea mult în evidență. Oricum, ei nu par a fi nefericiți. Femeile însă, sunt nefericite fiecare în alt fel și jur că la un momentdat, citind, mi-a trecut prin minte gândul că bine că am făcut și un băiat; el are, statistic, șanse mai mari să aibă o viață mai lipsită de drame.

M-am mai întrebat, citind, dacă nu s-ar pierde frumusețea acestei cărți în traducere. Și mi-am amintit de Herta Muller, o altă autoare cu un stil similar, cu aceeași melodicitate și dramatism al scrierii. Dar pe care nu am putut să o citesc, reușise să creeze o atmosferă mult prea apăsătoare în romanele sale.

„Ninsese noaptea întreagă, curtea se rotunjise pe la încheieturi. Se inalbisera și verdele și negrul.”

Am vrut să las citatul acesta aici. Poate nu pare ceva ieșit din comun, dar mie mi-a plăcut în mod deosebit imaginea creată. Nu oricine poate să spună că a nins, intr-un mod atât de poetic. Poate ar fi cazul să citesc și niște poezie în viitorul apropiat, cartea asta mi-a făcut poftă de Nichita Stănescu. Parcă altfel se simt metaforele la 35 de ani, față de cum (nu) le simțeam în școală. Atunci erau doar o piatră de moară, nu înțelegeam cum de profesoara de română putea să se entuziasmeaze în fața unor cuvinte și să exclame „ce frumos, ce frumos!” Și iată-mă acum, repetând în minte cu admirație: „curtea se rotunjise pe la încheieturi…”.

Ziceam că nu găsesc cuvinte pentru a scrie ceva despre cartea asta, nu?

Se pare că greu e să începi să le cauți, după ce găsești primul cuvânt, restul vin de la sine.