Splendida cetate a celor o mie de sori – de Khaled Hosseini

Cu vreun an și ceva în urmă, în vremurile acelea îndepărtate și complet diferite în care încă mai mergeam la birou zi de zi și socializam față în față cu alți oameni, i-am recomandat colegei de vizavi să citească Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini. Eu o citisem cu mult timp înainte, nu mai știam în detaliu despre ce este, dar îmi rămăsese în memorie ca o carte tulburătoare.

Cum colega n-a dat de vânători și nici de zmeie în biblioteca celor de la Bookster, mi-a urmat totuși jumătate de recomandare și s-a apucat de citit Spendida cetate a celor o mie de sori, de același autor.

Mi-am amintit de toate acestea săptămâna trecută, când mi-a venit mie rândul să iau în mână această carte. După primul capitol, aveam în fața ochilor o amintire foarte vie a colegei mele care venea la birou dimineața și îmi spunea: „Așa carte tristă și deprimantă n-am mai citit de mult! Dar poate se schimbă!” Iar a doua zi, când apărea la birou, îmi dădea din nou statusul: „Tocmai când credeam că nu poate deveni mai tristă de atât, se întâmplă ceva și mai rău.„

Și, acum că am terminat cartea, nu pot decât să-i dau și eu dreptate. E o contradicție extremă între titlul luminos al cărții și acțiunea ei. De altfel, nici nu te-ai putea aștepta la prea multă veselie, ținând cont că acțiunea se petrece în Afganistan, în contextul ocupației sovietice și apoi al regimului taliban.

„În acel moment, Mariam nu a înțeles. Nu știa ce înseamnă acest cuvânt, harami – copil din flori. Nu era destul de mare ca să își dea seama de nedreptate, ca să înțeleagă că vinovați nu sunt decât creatorii copilului harami, și nu copilul harami, al cărui unic păcat este acela de a se fi născut. Totuși, din felul în care a pronunțat nana cuvântul, Mariam a ghicit că este un lucru urât și dezgustător să fii harami, precum o insectă, precum gândacii care colcăiau peste tot prin kolba și pe care nana îi vâna, tunând și fulgerând.”

Khaled Hosseini spune de această dată povestea a două femei, provenind din medii diferite, ale căror destine ajung să se împletească și să se influențeze în mod decisiv unul pe altul. Mariam și Laila au puține lucruri în comun: le diferențiază vârsta, educația, statutul social, aspirațiile, planurile de viitor. Dar cu toate acestea, războiul are puterea absolută de a egaliza vieți și de a întoarce lumea cu susul în jos. Așa că cele două devin, din adversare, prietene… și chiar mai mult de atât.

„Atenție, femei: Veți sta tot timpul în casele voastre. Nu este cuviincios ca femeile să bată strazile fără rost. Dacă iesiți afară, este obligatoriu să fiți însoțite de un mahram, o rudă bărbat. Dacă veți fi prinse singure pe stradă, veți fi bătute și trimise acasă. Nu veți vorbi decât dacă veți fi întrebate. Nu veți privi bărbații în ochi. Nu veți râde în public. În caz contrar, veți fi bătute. Fetelor le este interzis să meargă la școală. Toate școlile de fete vor fi închise imediat. Dacă veți încerca să deschideți o școală de fete, veți fi bătuți, iar școala va fi închisă. Dacă veți fi găsite vinovate de adulter, veți fi omorâte cu pietre.”

În ciuda evenimentelor triste pe care se clădește povestea, stilul lui Khaled Hosseini e unul foarte fluid și delicat. Te simți prins în mijlocul acțiunilor și citești cu nesaț mai departe, dornic de a afla ce se întâmplă în continuare.

Splendida cetate a celor o mie de sori e o carte pe care o lași cu greu din mână și pe care o închizi, la final, cu inima ușoară. E o poveste despre dragoste și sacrificiu, dar un sacrificiu care în cele din urmă își dovedește utilitatea.

Aș fi zis că e o carte cu mai mult potențial de a fi plăcută de femei, dar tatăl meu a pus mâna pe ea duminică dimineață și până seara o citise cam 3 sferturi. Deci mi-a dat peste cap părerea preconcepută, Khaled Hosseini pare și pe placul bărbaților 🙂

Eu recomand cartea, unele povești merită citite chiar și când sunt triste, pentru că din ele învățăm nu doar istorie dar și empatie și recunoștință. Față de normalitatea lumii în care noi avem șansa să trăim.

Lecturi inspirate!