Am plecat mai devreme de la birou, să o aștept la întoarcerea de la una dintre activitățile extrașcolare. Pe drumul spre casă a vorbit neîncetat, despre vrute și nevrute. Despre piesa de teatru cu Ana și Elsa, pentru care vrea să pregătim textul și costumele. Despre radiera pe care a găsit-o pe jos. Despre planurile pe care le are pentru seara asta. Și despre multe altele. Era radioasă, entuziasmată, așa cum iubesc să o văd.
La culcare, m-a rugat să o mângâi pe spate, să adoarmă mai repede.
„Îmi place când mă mângâi așa. E ca și cum aș avea mii de fluturi așezați pe spatele meu.”
Mă binedispun ori de câte ori o aud ciripind. Simt că îmi crește inima când scoate asemenea perle. E o bucurie greu de descris în a avea un copil, o bucurie care îți dă un sens nou în viață și care te face să vezi toate lucrurile altfel.
Azi, sunt pur și simplu recunoscătoare pentru acest sens, și alte cuvinte sunt de prisos.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns