Despre al doilea copil și sentimentul de vină

E o temă care mă macină zilele astea, și ar fi și ciudat sa nu fie așa.

Sunt în săptămâna 38 de sarcină, dar cu o estimare că momentul mult așteptat poate surveni oricând, așa că gândurile tipice ale unei femei însărcinate încep să-și ia revansa. În lunile care au trecut, viața a decurs relativ normal. Desigur, n-am mai putut face multe dintre activitățile de dinainte, dar în privința gândurilor și a preocupărilor eram bine, mă concentram pe prezent, pe Olivia, pe job.

Acum, că sunt de 2 zile în concediu, am brusc prea mult timp liber și mie nu-mi priește timpul liber :), trebuie să am mintea ocupată cu ceva.

Așa că, în lipsă de subiecte, mintea mea s-a umplut de temeri legate de cum va fi după.

Și poate pare ciudat sau nedrept, dar nu îmi fac (încă) griji pentru noul membru al familiei, nici pentru mine, nici pentru nesomn, oboseală și haosul care va urma, cât îmi fac pentru Olivia.

Mă simt vinovată, în ultima vreme, văzând că viața ei s-a schimbat un pic din cauza sarcinii mele.

Am stresat-o cu purtarea măștii mai mult decât aș fi făcut-o in alte conditii. A rămas printre foarte puținii copii care se joacă cu mască, în parc, asta pentru că nu vreau să o dau în bară pe ultima sută de metri și să se lipească vreun virus de mine (fie el corona sau altul) taman acum. Am renunțat la multe activități pe care altfel le-am fi făcut împreună, am refuzat să ne mai întâlnim cu careva în spații inchise. Am renunțat la activități opționale, care ar fi presupus contact cu alte persoane. Și nu știu dacă ea chiar suferă din cauza acestor schimbări, poate ca nu, dar eu le dau proporții si mă simt vinovată, ca fiind cauza acestei stări de fapt.

Și ea s-a schimbat, de altfel. A fost mereu un copil cu personalitate, dar parcă recent personalitatea asta a început să dea pe afară în moduri care nu mă încântă. Și are doar 7 ani. Nu știu dacă schimbarea era iminentă și ar fi apărut oricum sau dacă s-a accentuat pe fondul sarcinii mele.

Și mi-e teamă că acest sentiment de vină va crește după naștere. De fapt, nu că mi-e teamă…dar anticipez.

La unele restrictii voi renunța, evident, dar vor veni altfel de schimbari, timpul meu se va împărți altfel, și tot ceea ce mă preocupă este ca ea să nu se simtă dată departe sau căzută pe o poziție mai puțin prioritară în casă.

Și știu că e complet nesănătos să gândesc așa. La urma urmei, nu e singurul copil căruia i se naște un frate, e normal să se schimbe ceva în „constelația” familiei, e un hop în viață peste care trebuie să treacă, așa cum au trecut și alții. Nu?

Începusem să îmi fac planuri despre cum să evit toate astea, dar uneori parcă planurile nu-și au rostul. Sunt atâtea variabile la mijloc, atâtea lucruri care pot merge bine sau prost, încât simt ca sunt pe nisipuri mișcătoare.

O să vad cum va fi… la momentul respectiv.

Tot ce pot face acum, probabil, e să mă bucur de „vacanță” și să încerc să-mi ocup mintea cu altceva.