„Cred că fiecare viață poate fi interesantă.”
(Alice Munro)
Am citit prima mea carte scrisă de Alice Munro cu 5 ani în urmă. Cartea se chema Dragă Viață și era prima mea întâlnire cu proza scurtă. Până atunci, asociasem proza scurtă cu nuvelele pe care eram obligați să le citim în liceu, nuvele care mi se păreau mereu prea scurte, prea superficiale, prea fără cap și fără coadă.
Când am descoperit-o pe autoarea canadiană, mi-am zis : wow! Proza scurtă nu e chiar ce credeam eu. Pentru că Alice Munro are un talent incredibil de a lua niște întâmplări de viață punctuale, unele dintre ele chiar banale, și de a le pune într-un context psihologic. Prin detalii contextuale, amintiri din trecut, cuvinte alese cu grijă, ea reușește să creeze un întreg univers în jurul unui personaj și de-abia apoi să relateze faptele, fără a explica negru pe alb cauzele unor decizii. Te lasă pe tine, ca cititor, să unești toate piesele de puzzle pe care ți le-a pus la îndemână și să-ți extragi singur lecțiile și concluziile.
Dragostea unei femei cumsecade e tot o colecție de proză scurtă. Mai exact, include 8 povestiri consistente, fără legătură una cu alta, dar având fiecare în centrul ei destinul unei femei. La fel ca în Dragă Viață, se pare că Alice Munro și-a dedicat literatura înțelegerii și explicării acestui mare mister numit femeie 🙂
Și femeile din povestirile ei nu au neapărat vieți deosebite. Dar sunt detalii în cazul fiecăreia dintre ele care le fac ceea ce sunt, care le conturează destinul și pe care doar un observator foarte atent le-ar putea sesiza, în viața reală. Femeile lui Alice Munro se confruntă cu stimă de sine scăzută, cu gânduri de adulter, cu sarcini neașteptate sau chiar avorturi, cu nebunie și cu angoasă postnatală.
Dintre toate povestirile, cel mai mult m-a atins ultima, Visul Mamei, pentru că m-a și prins pe subiect. Evident, orice carte care are o legătură cu ceea ce trăiești tu în momentul în care o citești ți se pare automat mai bună. Jill, din Visul Mamei, e o proaspătă mamă al cărei bebeluș e departe de a fi copilul perfect pe care îl vezi prin filme. Urlă toată ziua, refuză să mănânce, se încordează și se luptă când e luat în brațe, astfel încât o aduce într-o stare jalnică, în care simte că eșuează ca mamă. Instabilitatea emoțională și oboseala cruntă o fac pe Jill să vadă lucrurile distorsionat și să acționeze … neașteptat. Nu spun mai multe, pentru a nu spulbera misterul. Dar neputința lui Jill este atât de reală și de palpabilă încât, dacă ai copii, n-ai cum să nu empatizezi cu ea și să nu te simți absorbit de poveste.
„Vreau ca povestirile mele să miște oameni, nu îmi pasă dacă sunt femei, bărbați sau copii. Vreau ca povestirile mele să fie despre viață și să-i facă pe oameni să simtă un câștig în urma lecturii. Și asta nu înseamnă că povestirea trebuie să aibă un final fericit, sau pur și simplu un final, ci ca cititorul să fie mișcat de tot ceea ce povestirea îi spune, într-un asemenea fel încât să simtă că e o persoană mai bună atunci când o termină”
(Alice Munro)
Totuși, scrierile lui Alice Munro nu vor plăcea oricui. Pentru că se întind pe pagini întregi fără să aibă acțiune. Sunt povestiri psihologice, caracterizări complexe, iar dacă n-ai răbdare să cunoști astfel un personaj probabil că acest gen de cărți nu e pentru tine.
Altfel, să nu uităm că Alice Munro este o câștigătoare a premiului Nobel pentru literatură în 2013, când a fost declarată o maestră a nuvelei contemporane, precum și a altor premii prestigioase. Așa că, indiferent de stilul literarar pe care îl preferi, eu zic că merită să-i dai o șansă.
Alice Munro are acum 89 de ani. Iată un interviu cu ea de când era mai tinerică, de la 81 de ani 🙂 Mereu mă fascinează oamenii care ajung la vârsta asta și sunt capabili să vorbească atât de lucid și de coerent. Așa mi-aș dori să fiu și eu, la vârsta ei.
Lecturi inspirate!
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns