Am ascultat aseară un Podcast care m-a încântat din cale afară: Fountain of Youth (link aici) episodul ce l-a avut ca invitat pe Mike Fremont – un domn trecut de ceva vreme de prima tinerețe, ba care își sarbatorise chiar și centenarul. Nu doar că era extrem de lucid, fluent și jovial în exprimare (știți genul acela de voce pe care, când o auzi, simți ca omul vorbește cu zâmbetul pe buze?), ba mai și povestea cum aleargă, vasleste și face flotări… aproape zilnic.
Și m-am dus dimineața super entuziasmată la birou, cu gândul la maratonistul de 100 de ani, i-am povestit și unei colege despre el, iar ea mi-a amintit de o cunoștință comună care se poate lăuda cu un palmares și cu o activitate sportivă spectaculoase. Numai că omul are 35 de ani. Tânăr. Deci e „normal” la vârsta lui să facă sport (deși eu nu fac), prin urmare, nespectaculos. Să aud despre el că participă la maratoane, triatlon, Iron Man și alte cele nu îmi stârnește nicio emoție. Mi se pare „previzibil”. Deși cu siguranță e groaznic de greu.
Schimbând un pic registrul și sărind de la sport la credință, acum 2 zile am ascultat interviul cu Dana Nalbaru, care a făcut ocolul internetului și a ajuns #4 în Trending Now, pe Youtube, ceea ce e absolut incredibil, ținând cont de diferenta dintre conținutul interviului și ceilalți vecini de top. Așa. Un interviu emoționant, luminos, sincer despre cum a decis să devină credincioasă și despre cum arată viața ei acum. Îmi plăcea de Dana dinainte, nu neapărat de pe vremea Hi-Q ci mai degrabă de când s-a reorientat spre cântece pentru copii, dar după interviul ăsta a crescut în ochii mei exponențial. La fel ca și în cazul maratonistului de 100 de ani, ce m-a impresionat la ea a fost discrepenta dintre asteptari si realitate, dintre mediul din care a făcut parte atatia ani si direcția întoarsă la 180 de grade pe care a ales să o apuce. Cunosc alți oameni credincioși, foarte credincioși, a căror mărturie nu a avut vreodată așa impact asupra mea, pentru că ei s-au născut și au crescut în familii credincioase, deci „era normal”.
Și pe locul 3 în seria interviurilor ascultate recent vine și Cristela Georgescu, poate mai cunoscută pentru părerile ei despre vaccinuri, din păcate, dar nu de asta vreau să mă leg ci de puterea ei de a renunța la o poziție foarte sus pusă, în bancă, după o boală mai gravă, pentru a se dedica unei vieți sănătoase și familiei. Și în cazul ei, m-a impresionat schimbarea de direcție. Cunosc și alte femei care au ales să fie casnice și sunt extraordinare, dar pentru că ele n-au renunțat la averi ca să stea acasă, am considerat că în cazul lor „era normal”.
Ce au în comun cele 3 povești pe care le-am menționat aici, ce le face memorabile?
Schimbarea de direcție. Declic-ul (evenimentul mai putin fericit) care a existat în viețile lor, care i-a făcut pe toți 3 să își reevalueze existența și să facă alte alegeri. Mai bune, mai sănătoase, mai sustenabile.
Mă gândeam că e păcat că ne e (sau îmi e) atât de greu sa găsim inspirație în oamenii normali care ne înconjoară, și care fac lucruri lăudabile dintotdeauna. Că ignorăm exemplele pozitive de la tot pasul dacă nu vin și cu o poveste în spate. De cele mai multe ori, din păcate, e nevoie de un eveniment neașteptat sau de un cutremur interior care să ne zguduie și să ne facă să privim viața altfel, să ne motiveze să ieșim din zona de confort.
Deși mi se pare fascinant să citesc și să mă încarc de energie când aud astfel de povești ieșite din comun, mi-aș dori să găsesc aceeași energie și motivație de schimbare… în mod organic, doar pe baza propriei conștiințe care îmi zice, săraca, cum că „ar fi mai bine să…”.
Mi-aș dori să am o viață disciplinata, cu alegeri corecte, în absența oricăror evenimente tragice.
O fi posibil? Cum reușesc să își mențină motivația cei care n-au de depășit nicio traumă și nicio anxietate? Cu ce gânduri își hrănesc disciplina?
Temă de casă.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns