Orașul fetelor – de Elizabeth Gilbert: o poveste credibilă, despre oameni adevărați

Am terminat astăzi de citit Orașul Fetelor, de Elizabeth Gilbert, și mi-am propus să scriu despre ea la cald, cu impresiile proaspete în minte.

Știu că a fost pe val cartea asta anul trecut, când a apărut. Parcă toată lumea o citea și-și dădea cu părerea despre ea. Unii o ridicau în slăvi, alții își exprimau dezamăgirea. Semn clar că e una dintre acele cărți pe care ori le iubești, ori le urăști.

Pentru mine, a fost o carte suprinzătoare. A început într-un stil care m-a făcut să-i pun eticheta „roman siropos de dragoste” și s-a terminat… într-un cu totul alt stil.

„Ce am fost eu pentru tatăl ei? La întrebarea asta numai el ar fi putut să răspundă. Și, din moment ce a ales să nu discute niciodată despre mine cu fiica lui, nu sunt în măsură să-i spun Angelei ce am fost pentru el. Dar îi pot spune ce a fost el pentru mine. „

Povestea din Orașul Fetelor e o confesiune scrisă la persoana I de către Vivian, o bătrânică de 89 de ani. Confesiunea începe în New York-ul anilor 1940 și o are ca destinatară pe o misterioasă Angela, despre al cărei rol în poveste nu vom afla decât spre final.

E o poveste spumoasă și relatată onest. Vivian nu-și înflorește amintirile considerându-se mai bună sau mai demnă de admirație decât era de fapt, ci încearcă să relateze faptele obiectiv, fără a ezita să se pună într-o lumină proastă. Trecerea anilor ne-o arată pe Vivian într-o diversitate de ipostaze, între lumini și umbre, oscilând între cele două arte la care se pricepe foarte bine: croitoria și sexul.

„M-am îndrăgostit de Anthony Rocella și nu am de gând s-o dau cotită și să mă prefac că că n-a fost așa. Și s-a îndrăgostit și el de mine, în felul lui și pentru o vreme cel puțin. Cel mai interesant e că am reușit să mă îndrăgostesc de el în doar câteva ore, ceea ce reprezintă un adevărat model de eficiență. Secretul unei îndrăgostiri atât de rapide, firește, este să nu cunoști deloc persoana respectivă. Nu trebuie decât să identifici o singură trăsătură fascinantă și să te arunci cu toată inima în direcția aceea, și cu toate forțele, având încredere că va fi o bună temelie pentru un devotament de durată. Trăsătura care mă fascina la Anthony era aroganța.”

Începutul romanului pare că pune premisele unei povești de dragoste. Personajele par oarecum clișeice, zarurile par aruncate, ai putea paria că e evident ce se va alege de destinul fiecăruia. Dar romanul, în totalitatea lui, nu e altceva decât un memento al imprevizibilității vieții.

Ne amintește că suntem simpli pioni pe o tablă de șah și că, deși deținem controlul acțiunilor noastre, nu putem totuși influența cursul lucrurilor, la nivel macro. Destinul lui Vivian o ia pe alte căi decât aș fi anticipat eu și o transformă într-o persoană interesantă.

Orașul fetelor nu este o poveste despre iubirea tradițională, ci e o poveste despre cum să accepți ceea ce ești, despre cum dragostea poate căpăta și alte forme și se poate materializa și altfel față de cum suntem obișnuiți.

„În tinerețe, Angela, se întâmplă să cădem pradă impresiei greșite că timpul vindecă toate rănile și că, în cele din urmă, totul se așează într-o formă sau alta. Dar pe măsură ce îmbătrânim aflăm adevărul acesta trist: unele lucruri nu se pot repara. Unele greșeli nu se pot îndrepta. Nici prin trecerea timpului, nici prin cele mai înflăcărate dorințe ale noastre. Din experiența mea, aceasta este cea mai dură lecție dintre toate. După o vârstă, cu toții umblăm prin lume în trupuri făcute din secrete și rușine și durere și răni vechi și nevindecate. În mijlocul acestor suferințe, inimile noastre dezvoltă nevralgii și malformații – dar cumva reușim totuși să mergem înainte.”

Orașul Fetelor mi-a lăsat un gust pe jumătate dulce, pe jumătate amar.

Dulce, pentru că mi-a amintit că uneori apar persoane în viața ta cărăra nu le dai nicio importanță, le consideri personaje complet episodice. Și se întâmplă ca timpul să treacă și să te trezești, ani mai târziu, cu aceleași personaje în cu totul alte roluri. Eu am experimentat asta și m-am minunat de ironia sorții și de felul cum ni se împletesc viețile noastre, ale tuturor. Vivian trăiește ceva similar, sunt personaje din viața ei care îi definesc existența sau își lasă o amprentă puternică, deși nimic n-ar fi putut prezice asta.

Amar, pentru că mi-aș fi dorit cumva un alt traseu pentru Vivian. Mi-aș fi dorit o poveste ca-n filme, pentru că filmele de la Hollywood ne-au învățat să credem într-un anumit gen de finaluri.

Dar Orașul Fetelor e o carte care nu idealizează nimic. Nici oamenii, nici calitățile lor, nici iubirea, nici viața. Elizabeth Gilbert mi se pare bine ancorată în realitate și admir faptul că a ales să spună o poveste imperfectă, așa cum ar putea exista în jurul nostru, în loc să scrie un scenariu de telenovelă care să stoarcă lacrimi.

Nu mi s-a părut nimic tras de păr, și asta e o calitate rară a unei cărți.

„Lumea asta nu e facută din linii drepte. Când crești, ți se pare că lucrurile stau într-un fel. Ți se pare că există reguli. Ți se pare că situația trebuie să fie așa și-așa. Încerci să trăiești drept. Dar lumii nu-i pasă de regulile tale sau de ce crezi tu. Lumea nu are linii drepte, Vivian. Și nici n-o să aibă vreodată. Regulile noastre nu înseamnă nimic. Uneori, lumea pur și simplu ți se întâmplă, asta cred eu. Și noi trebuie să mergem mai departe prin ea cum putem. „

Orașul Fetelor e o poveste credibilă, despre oameni adevărați.