Rămăsesem restantă cu câteva impresii despre unele cărți citite recent, așa că am hotărât să le adun laolaltă în același articol, mai ales că au ceva în comun: acțiunea lor se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial și este strâns legată de lagărele de concentrare și de … arhitectul lor. A, și mai au ceva în comun: sunt cărți bune, care merită să ajungă în cât mai multe biblioteci, și care nici măcar nu sunt foarte cunoscute. Așa că hai să facem cunoștință cu ele, merită!

Adolf H. Două vieți – de Eric-Emmanuel Schmitt

Aceasta e una dintre acele cărți pe care le-am cumpărat doar pentru că m-a intrigat coperta 🙂 Nu auzisem nimic de ea, nu citisem încă nimic de Schmitt, dar am ales-o dintr-o multitudine de alte romane care îmi făceau toate cu ochiul. Și uite că intuiția nu m-a înșelat.

„- Adolf Hitler: respins.

Verdictul a căzut ca o riglă de oţel peste mâna unui copil.

– Adolf Hitler: respins.

Iată ce s-a întâmplat în acel 8 octombrie 1908. Un juriu format din pictori, gravori, desenatori şi arhitecţi traşaseră fără ezitare cazul acestui tânăr. Trăsătură stângace. Compoziţie confuză. Necunoaşterea tehnicilor. Imaginaţie comună. Nu le-a luat decât un minut, pronunţându-se fără scrupule: acest Adolf nu avea niciun viitor.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Academia de Arte Frumoase ar fi luat o altă decizie? Unde s-ar fi ajuns dacă, exact în acea clipă, juriul l-ar fi acceptat pe Adolf Hitler? Acea clipită ar fi schimbat cursul unei vieţi, dar, în egală măsură, cursul istoriei.

Cum ar fi arătat secolul douăzeci fără nazism? Ar mai fi avut loc un al doilea război mondial cu 55 milioane de morţi dintre care 6 milioane de evrei într-un univers în care Adolf Hitler ar fi fost pictor?”

Adolf H este în egală măsură o operă de artă și o dovadă de curaj. Schmitt a ales să atace un subiect sensibil și a riscat să scrie un roman al cărui personaj principal este chiar Hitler. Deși editorul lui și toți cei apropiați l-au sfătuit să renunțe, Schmitt s-a încăpățânat să creadă până la capăt în ideea sa și să o pună în practică cu orice preț. Și ideea e cât se poate de originală. Sunt două povești în roman: una reală, cea a lui Adolf Hitler așa cum a rămas în istorie, cu toate evenimentele atestate documentar dar ușor romanțate de dragul literaturii; cealaltă poveste e a celui care ar fi putut să fie Hitler dacă în unele momente cheie din viața sa el ar fi ales să reacționeze altfel, sau dacă ar fi întâlnit persoanele potrivite.

Această paralelă continuă, care urmărește două posibile destine ale aceluiași om, este fascinantă și surprinzătoare. Schmitt nu ne prezintă un Hitler demonic, ci un om cu fire de artist și cu un mare zbucium interior, ajuns într-o poziție de mare putere. Dar nu-l creionează ca pe un personaj ieșit din comun, ci ca pe un om asemenea fiecăruia dintre noi.

De fapt, în asta stă puterea cărții: ne arată că fiecare destin ține atât de noroc, cât și de liberul arbitru. Vița oricărui om poate fi diferită, în funcție de cum alege sau de cum are ocazia să se comporte într-un anumit moment zero. Dacă norocul nu ni-l putem controla, atitudinea stă totuși în puterea noastră. Mie mi-a plăcut în mod deosebit citatul de mai jos, pe care îl regăsim în finalul romanului: (Food for thought, cum s-ar zice)

„Eroarea, în cazul lui Hitler, vine din faptul că este luat drept un individ excepţional, un monstru dincolo de orice limită, un barbar fără egal. Or, nu este vorba decât despre o fiinţă banală. Ca răul de banală. Ca mine şi ca tine de banală. Ai fi putut fi tu, aş fi putut fi eu. De altfel, cine ştie dacă, mâine, nu cumva chiar tu ori eu voi fi? Cine se poate considera definitiv la adăpost? La adăpost de raţionament fals, de simplism, de încăpăţânare sau de răul făcut în numele a ceea ce am crede că este binele?„

Ora 25 – de Constantin Virgil Gheorghiu

Da, Ora 25 este tot o carte despre terorile celui de-al doilea război mondial și, da, este scrisă de un român. Mie mi-a fost recomandată de Mona, cu ocazia unei provocări care îi cerea să menționeze o carte despre care crede că ar trebui citită de toată lumea. M-a surprins, recunosc. Recomandase o carte despre al cărei titlu sau autor n-auzisem în viața mea. Și mai mare mi-a fost surpriza când am cercetat-o un pic pe internet și am aflat că ar fi cea mai vândută carte românească ever, tradusă în peste 40 de limbi. Și dacă nici asta nu m-ar fi convins, nota de 4,5 din 5 pe GoodReads a constituit argumentul final 🙂

„Am cerut dreptate în toate felurile în care m-a învățat disperarea. N-am primit niciun răspuns. Eu nu am furat, nu am ucis, nu am înșelat, nu am făcut nicio faptă rea, din cele oprite de lege sau de biserică. Dacă nu sunt nici hoț, nici ucigaș, nici înșelător, de ce mă țineți în pușcărie?”

Ora 25 urmărește povestea unui țăran român, Johann Moritz, care e trimis într-un lagăr de concentrare deși nu se încadra în niciunul dintre tiparele considerate „periculoase” la vremea respectivă. Din acel punct, viața lui se derulează din lagăr în lagăr, condamnat ba pentru că ar fi evreu, ba pentru că ar fi ungur, ba român, ba pentru că ar fi de partea nemților, ba a francezilor. O serie de erori, de acte de indiferență sau de reguli aplicate en-gros. În paralel cu Johann, îi cunoaștem și pe Traian Korugă și pe Nora West, reprezentând categoria intelectualilor, ajunși și ei în aceleași lagăre. Mi s-a părut interesant de analizat modurile diferite în care omul simplu, respectiv intelectualul reacționează în fața unor condiții extreme. Unul se consumă și se revoltă, se zbate între trecut și viitor, altul se resemnează în fața sorții și alege să trăiască în prezent.

Înapoi la mine, ei bine cartea asta m-a revoltat așa cum puține cărți au reușit. Atâta nedreptate la un loc e greu de digerat, cu atât mai mult cu cât povestea nu e una total fictivă, ci e inspirată din experiența autorului, care și-a petrecut și el o parte din viață trimis din lagăr în lagăr.

Ora 25 se citește foarte ușor. Are propoziții scurte, la obiect, fără figuri de stil. Are multă acțiune, pune întrebări, ridică probleme care sunt la fel de actuale astăzi ca și în anul în care a fost scrisă. Riscul de a trăi într-o societate care etichetează oamenii după niște tipare pre-stabilite și îi judecă în consecință e cât se poate de real.

„Acum a apărut pe fața pămîntului o nouă rasă de viețuitoare. Se numesc cetățeni. Trăiesc nu în păduri sau în junglă, ci în birouri; dar sînt mai cruzi decît fiarele sălbatice. Ei s-au născut din încrucișarea omului cu mașinile. Amestecătura asta e rasa cea mai tare de pe pămînt. Chipul lor este la fel cu al oamenilor; uneori chiar îi poți confunda. Dar îi vezi imediat că se poartă nu ca oamenii, ci ca mașinile. În loc de inimi, cred că au ceasornice. Și creierul lor e un fel de mașină. Totuși nu sînt nici mașini, și nici oameni! Au exact poftele fiarelor. Totuși, nu sînt nici fiare. Sînt cetățeni! Ciudată corcitură… Ei au umplut pămîntul!”

A, și încă ceva: există și un film cu Anthony Quinn făcut după carte, în ’67. Nu l-am văzut, nu știu cum e … dar dacă s-a făcut film, asta spune ceva în plus despre potențialul cărții. Gata, am lăudat-o destul. Next 🙂

Tatuatorul de la Auschwitz – de Heather Morris

De Tatuatorul de la Auschwitz, ediția englezească, m-am despărțit de curând, cu ocazia BookSwap-ului despre care am scris aici. Și am ales să dau cartea nu pentru că m-ar fi încurcat în bibliotecă, ci pentru că mi s-a părut o poveste tare frumoasă care merită să circule și să fie citită mai departe.

Cartea a luat naștere chiar la inițiativa personajului principal. Pentru că Lale, tatuatorul de la Auschwitz, nu e un rod al imaginației ci o persoană reală. La bătrânețe, simțind că nu mai are mult de trăit, acesta a apelat la Heather Morris și a provocat-o să îi transpună povestea vieții într-un roman, astfel încât toată lumea să afle prin ce a trecut și… cum a supraviețuit infernului numit Auswchitz.

Da, cartea urmărește povestea adevărată a doi supraviețuitori ai lagărelor morții: Lale și Gita, doi tineri evrei care se cunosc acolo și se și îndrăgostesc, urmând să rămână împreună pentru totdeauna, în ciuda oricăror pronosticuri.

Și nu, faptul că spun asta nu e un spoiler, pentru că nu citim cartea pentru a afla dacă Lale și Gita supraviețuiesc, ci pentru a afla cum de supraviețuiesc. Lale, de exemplu, își pune de multe ori la îndoială etica sau dreptatea unora dintre alegerile sale. Dar e greu să fii perfect într-o perioadă istorică atât de imperfectă.

„Când îți petreci ani de zile fără să știi dacă peste 5 minute vei fi viu sau mort, nu-ți rămân multe lucruri peste care să nu poți să treci.”

„Eu i-am tatuat un număr pe brațul stâng, iar ea mi-a tatuat același număr în inimă.”

Acestea au fost cele mai recente lecturi care m-au impresionat și despre care nu apucasem încă să scriu.

Dacă vă pasionează și alte cărți despre al doilea război mondial, constat că fac colecție aici, pe blog. Am mai scris de-a lungul timpului despre Hoțul de cărți, Jurnalul Annei Frank, Omul în căutarea sensului vieții. Ca să nu mai zic că mă așteaptă în bibliotecă alte 3 cărți pe aceeași temă: Un băiat pe lista lui Schindler, Toată lumina pe care nu o putem vedea, și Murind când vine primăvara. Do you see a pattern here? 🙂 Evident, sunt deschisă și altor recomndări.

Lecturi pline de inspirație!

P.S: Mi s-au șoptit, din public, următarele recomandări suplimentare de cărți:

• Madonele din Leningrad (Mulțumesc, Ioana !)
• La revedere, Genevieve (Mulțumesc, Florina!)
• Croitoreasa de la Dachau (și alte recomandări, aici, mulțumesc, Dana!)

---

(Sursa foto a primei imagini: pixabay.com)